Ultimatumul SUA și credibilitatea unui acord nuclear cu Iranul

SUA au lansat azi Iranului islamist un nou ultimatum. Regimului condus de ayatollahul Khamenei i se cer nu doar câteva concesii.

I se solicită ultimativ, în termeni de câteva zile,  acceptarea de precondiții pentru negocieri cu americanii, care să includă acceptul încetării oricărei îmbogățiri a uraniului și distrugerea totală a centrifugelor și instalațiilor nucleare, cu tot cu cele montane și subterane de la Fordow.

Potrivit Israel Hayom, care a recapitulat condițiile puse, ele au fost transmise la pachet cu avertismentul potrivit căruia, dacă ayatollahul suprem, pe care Trump l-a amenințat și personal, nu se supune, SUA vor ajuta Israelul în continuare și se vor asigura că toate aceste instalații și centrifuge vor fi distruse.

Va înghiți Iranul lui Khamenei gălușca? Și de ce nu i s-a cerut mai mult?

Întrucât e cu spatele la zid, superioritatea militară, nu doar aeriană, a Israelului fiind indiscutabilă (deși, pentru salvarea prestigiului propriu serios șifonat, Gărzile Revoluționare se lăudau miercuri cu mari ”isprăvi” hipersonice fanteziste) Khamenei va fi extrem de înclinat să accepte orice posibilă concesie, motive pentru care a și trimis azi în Oman trei avioane guvernamentale, inclusiv cel prezidențial, probabil cu negociatori la bord. Ayatolahul e cu atât mai dispus la concesii, cu cât Rusia și alții l-au învățat de bine, iar trăsătura principală a lui Khamenei e precauția. Pe care alții ar numi-o lașitatea. Khamenei e crud cât cuprinde, dacă alții mușcă din țărână, dar prudent până la cerul în care pretinde să creadă, ori de câte ori este el însuși în vizor.

Cu atât mai bizară e inepția sau poltroneria unei părți a executivului pe care, pe baza sfaturilor rele ale unor izolaționiști ca Tucker Carlson, J.D.Vance și Tulsi Gabbard, le afișează administrația Trump, necerând Iranului și disocierea veritabilă de interpușii lui teroriști gen Hamas, Hezbollah și Houthi. Precum și demantelarea verificabilă a industriei sale militare. Nu mai puțin ciudată e ideea supraviețuirii regimului Khamenei, în condițiile în care ar fi apoi eternă nevoie de marina americană pentru protejarea rutelor comerciale din strâmtoarea Ormuz și din Marea Roșie.

Pe moment, Israelul e ocupat cu anihilarea bazelor, arsenalelor și lansatoarelor de rachete și fabricilor care au permis ca Iranul să fie o puternică amenințare balistică, și nu doar nucleară, teroristă și genocidară.

Timpul presează, pentru că Israelul tinde să rămână încetul cu încetul fără necesarele rachete anti-rachetă ale scutului antiaerian Arrow.

Aviația israeliană și superioritatea ei incontestabilă, par să fi dat un important respiro scutului anti-rachetă, distrugând segmente mari din rezervele de rachete și de lansatoare ale Iranului, dar nu e exclus ca regimul să-și fi ascuns eficient parte din arsenalele balistice.

Chestiunea cheie – și nu doar pentru israelieni

Principala chestiune, pentru întreaga comunitate internațională, inclusiv Europa și lumea arabă, nu doar pentru israelieni, – e șantajul iranian cu Fordow.

Iată subiectul conversației de ieri, dintre liderii SUA și Israelului, Trump și Netanyahu, după ședința președintelui american cu principalii săi consilieri de securitate. Tema: Iranul și eventuala joncțiune a forțelor americane la operațiunea împotriva programului militar nuclear al regimului Khamenei.

Israelul are nevoie pentru adânc în subteran instalata centrală nucleară de la Fordow de bombe spărgătoare de buncăre de 15 tone, pe care nu le au decât americanii. Nu e clar de ce n-au fost date încă, dimpreună cu bombardierele Stealth B 2 care le lansează una dupa alta precis asupra țintei, astfel încât prima sfredelire de pământ spre obiectivul subteran final să fie urmată de mereu altele, până la penetrarea țintei și explozia ei. Pentru lichidarea programului nuclear iranian pare să fie deci nevoie de acest aparent iramplasabil ajutor american.

Faptul că Trump a ezitat, de zile, să-l ofere, evidențiază contradicțiile dintre consilierii săi, din care o parte sunt izolaționiști, antisemiți și putiniști și se opun oricărei implicări a SUA în conflictul cu Iranul (și oricărei ajutorări a Ucrainei) – de parcă islamiștii iranieni n-ar zbiera la fiecare ocazie ”Moarte Americii” și ”moarte Israelului”. De parcă neorealiștii din politica americană n-ar fi explicat îndeajuns evidența că distrugerea Americii și Vestului constituie țelul major al ayatollahilor.

Și de parcă Trump n-ar fi susținut de-a lungul întregii sale cariere politice, timp de mai bine de un deceniu, că Iranul trebuie neapărat împiedicat să-și procure arme atomice.

De el depind multe, până la urmă. Și de noul său pacifism de sorginte creștină, asumat de liderul american după șocul celor două atentate din campanie la viața sa. Multe, dar nu toate. Cine zice A, va trebui, logic, să spună și B. Ar fi de neconceput ca SUA să se arate șantajabile de către Iran.

Lecțiile istoriei

Și să uite cum oamenii lui Khamenei au dus de nas administrațiile Bush, Obama și Biden, precum și Vestul, mimând timp de două decenii intenții chipurile ”pașnice”.

Escrocheria n-a ținut decât pentru că Occidentul a VRUT neapărat să creadă în imaginara ”raționalitate” și în prezumtiva ”dorință de pace” a regimului Khamenei.

Israelul s-a înșelat mai puțin, pentru că e mic, se află aproape, în regiune, se confruntă de când se știe cu amenințarea celor mai varii forme de tentative de genocid, știe de rațiunea de stat iraniană reclamând anihilarea statului evreu, și a penetrat adânc regimul islamist.

Ca atare, Israelul nu-și putea permite iluziile apusene. Sau pe cele actuale, izolaționiste, americane, cu nimic mai bune decât cele sub-întinzând catastrofal împăciuitorismul.

Executivul israelian condus de Netanyahu a comis o sumă de greșeli grave în ultimii 15 ani. Mai cu seamă pe aceea de a fi subestimat nu atât Iranul, cât pe interpușii lui din Hamas.

Dar nu-mi pot imagina că a săvârșit-o și pe cea de a pregăti, timp de vrei două decenii, războiul inevitabil cu Iranul, fără să elaboreze și o strategie de ieșire din conflict.

Ce-ar însemna victoria IDF?

Israelul n-a inclus schimbarea de regim la Teheran între obiectivele sale. Dar victoria ar trebui să conțină inevitabil capitularea actualului regim, de vreme ce orice instalații și capacități se pot reface, dacă exista voința resuscitării lor.

Și, nu mai puțin important, ea ar include distrugerea amenințării nucleare. Care nu se poate fără lichidarea celei reprezentate de centrala de la Fordow.

Prin urmare, Israelul știa, înainte de primul val de bombardamente, că va trebui distrusă această instalație subterană cu, sau fără ajutor american. Fără ajutorul SUA? Exact. Fără bombe de 15 tone detonate de avioane B2? Fără.

Serios? Dar cum?

Poate, cine știe, prin evitarea oricărui triumfalism iscat de izbânda raidurilor aeriene și dislocarea de unități de comando și trupe terestre, sprijinite de aviație. Iată posibila alternativă, dacă bombardamentele de succes ale statului evreu nu atrag și Pentagonul, cu tot cu bombardierele sale B2 de partea luminosului obiectiv al izbăvirii lumii de pericolul nuclear al islamiștilor iranieni.

În ideea ca America să împartă un pic din gloria militară a Israelului.

Dar se poate vorbi de glorie și lumină în contextul unor bombardamente? Nu e orice lumină intrinsec asociată unor proiecte pacifiste?

Dar oare cum a fost pus pe butuci tenebrosul regim genocidar și antisemit nazist? Nu manu militari? Și care este oare diferența dintre Hitler și negaționistul Holocaustului, Khamenei? Nu vor amândoi lichidarea tuturor evreilor? N-au început ambii lideri teroriști și totalitari să-și pună sistematic în aplicare planul exterminator?

Cine oare s-ar fi gândit să le ceară lui Roosevelt și Churchill să negocieze cu Hitler și să creadă în fiabilitatea promisiunilor naziste?