Transformarea lui Trump în Biden. Politica externă a SUA, după trei luni

Admit că prostia politică în expansiune și tendința spre simplificare excesivă, pe bază de etichetări, care continuă neabătut să facă ravagii de peste un deceniu, smintind elitele occidentale, și nu în ultimul rând pe cele românești, riscă să destabilizeze orice minte. Oricât de echilibrată ar fi. Oricât de mult, dar pe aceleași căi ducând în pustie, ar chibzui.

Căci e greu de rezistat oricărui tăvălug. Iar nerozia tăvălug a devenit. Leneviți la gândire, mulți pleacă după fente, ca să-și vadă sacii în căruță și să evite efortul intelectual prea amplu, fără să le pese de fapte sau de adevăr. Brandul, lozinca, clișeele, firma, stânga, dreapta, Trump, diagnosticele grăbite țin multora loc de reflecții și raționamente.

Culmea e că, în timp ce faptele sunt tot mai ignorate, iar ideile veritabile se împuținează, proștii cad în propriile lor simplificări ca în curse fatale, urându-i de moarte pe cei, tot mai puțini, care izbutesc să rămână, de regulă vremelnic, în afara capcanelor.

Votați lichele, că ”merge și așa”?

Din asemenea gropi adânci se judecă adesea multe chestiuni politice arzătoare. Am văzut politicieni și politologi aparent serioși pe care nu-i mai încap ura, narcisismul și sfaturile proaste. Dându-i afară din casă, prejudecățile îi aruncă până la urmă în nenorocirile pe care le înfieraseră chiar ei, din răsputeri, anterior. De unde saltă în neant.

Am văzut în România nenumărați istorici, politologi și scriitori care s-au chinuit ani de zile să avertizeze împotriva votatului răului celui mic, dar gata, mai nou, să voteze un rău aparent mai mărunt, dar probabil egal celui pe care încearcă să-l evite, dacă nu mai mare.

E uimitoare și ușurința cu care alți predicatori ai clarității morale și avertizori de integritate împotriva lichelelor au trecut la susținut energic lichele evidente, dacă nu și cele mai odioase, resemnându-se, fatalist, (pe bază de sondaje mincinoase) să nu ridice un deget spre a-l ajuta pe singurul candidat integru și competent din competiție.

Din Rusia și Ucraina spre Orientul Apropiat

Lucrurile stau aproape la fel și pe scena politică globală. Acest eșichier e dominat pe moment de simplista gândire a lui Trump și de cea, nu mai puțin simplistă, a lui anti-Trump.

Ani la rând, politologi și istorici cu pretenții s-au mulțumit să explice toate evoluțiile planetare pe baza unui model simplu. Tot ce propunea și făcea Trump era cu siguranță ”rău”, tot ce vituperau, demonizau și întreprindeau adversarii săi politici, ”excelent”. Căci așa cereau mantra presei tradiționale și inchizitorii extremei stângi.

Înregistrând enormitățile și aberațiile pe care le spune și face Trump în raport cu Rusia lui Putin, (căreia America i-a cedat aproape pe toată linia, prostește, pregătind un nou și imens eșec politic extern al SUA), anti-trumpismul e și acum pe caii cei mai mari.

Or, supărarea Americii pe Europa și pe aliații din NATO n-a început sub Trump, ci sub Obama. La fel, războiul din Ucraina. A cărui versiune generalizată a debutat abia după lumina verde dată Rusiei de administrația Biden la Geneva. Și abia după dezastruoasa retragere a lui trupelor lui Mark Milley, sub Biden și democrații lui, din Afganistan. Când, în disonanța sa cognitivă, senilul președinte de stânga al SUA a pus în aplicare singura propunere trumpistă pe care n-a revocat-o după accesul său la Casa Albă, în 2021.

A opri acest război, cum afirmă Trump că vrea, nu se va face cu emisari vădit suprasolicitați și depășiți de misiune ca Steve Witkoff. Sau cu apeluri jalnice de bonom la adresa dictatorului agresor și criminal în masă de genul ”Oprește-te Vladimir”, nu era momentul optim (să faci ”pozna” unei băi de sânge cu 12 morți și aproape 100 de răniți, la Kiev). Și cu referiri la soldații care mor zilnic pe front, ori planuri zise de ”pace” care, chiar înainte de a fi aplicate, garantează prelungirea și agravarea războaielor, de vreme ce recunoașterea anexării Crimeei, acceptarea cuceririlor ruse, renunțarea de către Ucraina la NATO, ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei răsplătesc, in corpore, agresiunea.

Planul Trump e deci un blestem, căci transpunerea acestui împăciuitorism ar pecetlui capitularea Ucrainei, ar consfinți aruncarea dreptului internațional la coșul de gunoi al istoriei și ar pune în vigoare dreptul celui mai tare. Ar trăda un aliat, stimulând agresiunea, terorismul și genocidele, ar încălca cele mai elementare principii morale și juridice, bunul simț și valorile americane, întru periclitarea și distrugerea ordinii mondiale anglo-saxone din ultimele trei secole.

Prin urmare n-ar face America ”măreață”, ci dimpotrivă, ar întoarce-o exact la meschinăria stării triste de țară a disprețului general, la care antiamericanismul și anti-democrația antisemitei mișcări woke și stânga lui Biden care i se supusese, osândiseră SUA.

Net mai recomandabil e, fără discuție, planul de pace european. Am trăit s-o vedem și pe asta. Ca Ucraina să pară că e mai bine apărată de Europa decât Statele Unite. Cum a aterizat Trump în poziția lamentabilă, ocupată de Biden ani la rând pe eșichierul global, deși i-a caracterizat administrația, nu fără oarecare dreptate, drept cea mai rea din istoria SUA?

”Cine spune ăla e”?

Douglas Murray amintește în NYP că somnolentul Joe îl avertiza ”cutremurător” pe Putin spunându-i, stern, ”Don’t!”, exact cum îl conjură mai nou Trump pe amicul său, Vladimir: ”stop!” dragă Vlăduț. Nu-i mumos ce faci. Oprește-te, D-le Goe, că exagerezi!

Nu realizează președintele american că se face de râs, că-și compromite descurajarea, că alianța sino-ruso-iraniană râde pe sub mustață de el, punând șampania victoriei asupra Americii, a NATO și a Vestului la rece? Întrucât nu se arată în stare să se evalueze auto-critic, iar sfetnicii lui sunt preponderent incompetenți, izolaționiști și putiniști, pare că nu, deși actuala administrație și-a mai și ținut unele promisiuni (cum ar fi combaterea eficientă a imigrației ilegale și introducerea de taxe vamale aspre întru echilibrarea balanței comerciale). 

Da, America nu s-a schimbat esențial, în ciuda revoluției Maga, în chestiunea perspectivelor ei externe. Rămâne obosită de războaie, incapabilă să le câștige și refractară la misiunea de a fi jandarm mondial, fără să realizeze, că nu se poate deroba, ca superputere, de această ingrată misiune, fără să-și riște nu doar măreția, ci însăși existența.

Curios, în acest context, este că orizontul politic extern nu s-a întunecat complet. Picul de lumină care se mai întrezărește, licărește în Orientul Apropiat, grație fricii de Israel, singura democrație liberală din regiune, a Iranului antisionist și genocidar și a interpușilor lui. Și grație primului mandat Trump. Când al 45-lea președinte a realizat lucruri bune în Orientul Mijlociu și n-a făcut-o de oaie, parcă mai rău chiar decât Carter, Obama și Biden la un loc, ca acum, în Rusia și Ucraina.

Lumina și frica

Cu toții sunt moderat înspăimântați că, altfel decât Joe Biden, Donald Trump ar putea da statului evreu liber la bombardat instalațiile nucleare iraniene, un demers imperios necesar, ce trebuia întreprins de mult. Dar pe care Trump l-a refuzat, pentru ca acum să mintă, afirmând că le-ar fi ”dat” israelienilor mână liberă, dar i-ar fi avizat că el unul ar prefera ”soluționarea negociată a conflictului”. Ca și cum cu Iranul totalitar, teocratic, islamist și terorist s-ar putea realmente negocia cu bună credință. Și ca și cum Israelul ar putea rezista avizelor lui.

Asta e diferența dintre cele două administrații: cea actuală mai descurajează. Dar nu atât prin ea însăși, cât prin aliatul ei israelian.

Frica Iranului, amplificată de succesele militare israeliene din Liban și Gaza și de acțiunile armatei americane împotriva teroriștilor și piraților Houthi, a încurajat notabil statele arabe intimidate de regimul teocratic șiit de la Teheran. Le-a determinat să se reafirme și să întreprindă acțiuni de autoapărare de neimaginat în epoca în care la Damasc mai domneau Rusia, ayatolahii și Assad, iar Iranului, Turciei și Qatarului, ultimele două bastioane ale Frăției Musulmane, din care face parte Hamas, nu le mai ajungeai la nas.

Mai nou, Iordania a îndrăznit o foarte temerară interdicție a Frăției Musulmane și confiscarea bunurilor ei. Egiptul cere ”dezarmarea Hamas până la ultimul glonț”. Arabia Saudită, care, bătută în Yemen, pupase papucul ayatolahului Khamenei, se ridică din genunchi și se apropie, incredibil, de aderarea la acordurile Abraham între țările arabe și Israel.

Iar în Siria, noul lider de la Damasc, al Sharaa, un ex-terorist al Quaida, evocă eventualitatea ”normalizării relațiilor” cu statul evreu. După ce a arestat zilele trecute doi jihadiști, teroriști ai Jihadului Islamic palestinian, ca semn de bunăvoință față de SUA și Israel. Ce-l mână pe liderul de la Damasc să caute prietenia statului evreu? Dar pe regele hașemit să interzică aparent atotputernica mișcare globală a Frăției Musulmane în Iordania?

Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat sub Biden, sau Kamala Harris, care au interzis, practic, Israelului să se apere eficient și să lupte altfel decât cu mâna legată la spate. Și care păreau buni prieteni cu teroriștii islamiști din universitățile de elită ale SUA și din afara lor. Din acest punct de vedere anti-terorist, Trump, care se comportă ca un tată vitreg cu Ucraina, pare o binecuvântare biblică.

Dar și în această sferă, a diplomației în Orientul Apropiat, Trump riscă să sfârșească precum predecesorul său. Dacă nu realizează că tentativa lui de a despărți Moscova de Beijing și Teheran e sortită eșecului. Dacă Hamas nu e definitiv înfrânt. Dacă administrația sa rămâne la cheremul forțelor izolaționiste și antisemite de dreapta. Dacă nu arată că America e dispusă să trimită și soldați proprii pe câmpul de luptă, iar instalațiile nucleare iraniene supraviețuiesc, cum vor izolaționiștii, intacte. Dacă nu se operează un regim change la Teheran și Moscova.

Sau dacă, sub povara teribilelor gâlcevi și crescândelor tensiuni interne, polarizând lumea evreiască, s-ar fisura grav eșafodajul democrației liberale israeliene.