Arabia Saudită? Rusia lui Putin, rănită grav. Dar încă periculoasă

Încă nu e clar ce s-a discutat în Arabia Saudită, la 11 martie 2025. Dar se știe de la ce s-a plecat și cum s-au derulat lucrurile acum fix trei ani, la precedentele tratative ruso-ucrainene după declanșarea războiului lui Putin. La Jeddah, delegațiile ucraineană și americană s-au despărțit păstrând tăcerea în fața presei. ceea ce indică faptul că n-au căzut la pace deloc. Din capul locului am reliefat că, ”în cel mai bun caz, tarativele lor ar putea aduce o vagă și improbabilă reapropiere a SUA de Kiev, după scandalul de la Washington, încheiat cu darea afară de la Casa Albă a președintelui Ucrainei, Zelenski”. În cel mai rău? Nimic, în ciuda prezenței liderului din Kiev în Arabia Saudită…

SUA, ca agent al Moscovei, așteaptă pe lângă un acord pe minereuri care să-i dea posibilitatea de a se îmbogăți pe spinarea Kievului, așteaptă concesii teritoriale unilaterale de la Ucraina, care are două revendicări cheie:

Să nu fie silită să recunoască teritoriile ocupate drept ”rusești” și, mai ales, să fie obligată să accepte o ”pace” dictată fără garanții reale de securitate. Rusia, care trage ”moral”de urechi România, vrea să desființeze Ucraina și reclamă, aparent ajutată de SUA, recunoașterea, ca ținuturi rusești a Crimeei și a regiunilor anexate, dar necucerite decât parțial, Lugansk, Donețk, Zaporijjea și Harkiv. Ucraina pare gata să facă unele concesii teritoriale, în special spre a-și normaliza relațiile cu SUA, distruse de actuala administrație. Emisarul special al lui Trump, Steve Witkoff, aflat în Arabia Saudită, urmează să se întâlnească în cursul acestei săptămâni cu Putin.

Cum vor decurge tratativele în continuare? Probabil ca în Turcia, acum exact trei ani. Când am notat, la Deutsche Welle:

Rusia lui Putin, rănită grav. Dar încă periculoasă (Petre M. Iancu 10 martie 2022)

Rusia vrea o soluție negociată. Dar chiar o vrea? Așa pare. Câtă încredere se poate avea în semnele pe care le dă, în promisiunile pe care le face, în angajamentele pe care și le asumă la masa negocierilor? Puțină. Pare că Rusia a luat-o prea grav din interiorul militar și din exteriorul politico-economic al Ucrainei, prin sancțiuni care încep încetul cu încetul să devină perceptibile în buzunarul oligarhiei moscovite, ca să continue netulburat măcelul cu bombe și rachete peste maternități, de vreme ce Lavrov s-a întâlnit la Antalya cu omologul său Kuleba.

Și nu s-au întânit oriunde, ci într-un soi de amfiteatru global, în prezența mediatorului turc Çavuşoğlu și a peste 300 de jurnaliști invitați de stăpânul politic al celui din urmă să ia parte la amplul spectacol al împăcării regizat de Erdogan, cu sprijinul actualului premier israelian Naftali Bennett. De a cărui prezență în acest spectacol sângeros la scară planetară Putin are neapărată nevoie pentru a reobține un minim de legitimitate internațională în lumea civilizată a democrațiilor liberale de tip occidental, în care a devenit, pe drept, un paria.

Chiar dacă la prima rundă Rusia a mimat doar, de ochii lumii, propensiunea spre negocieri, de vreme ce n-a acceptat nici măcar un armistițiu, pare cert că Putin a pierdut și încearcă, în continuare, să blufeze, mimând o poziție de forță pe care e departe s-o mai aibă.

Rusia și-a ratat deocamdată principalele obiective. Cum a fost posibil?

Înaintea invaziei, țelul războiului său a fost să radă Ucraina pro-occidentală, a revoluției portocalii, de pe hartă. Or, Putin n-ar reușit, cum ar fi fost normal cu forțele sale armate, cu arsenalul său aerian, chimic, bacteriologic și atomic să cucerească întreaga Ucraină, să-i desființeze independența și statalitatea, să-i schimbe conducerea acuzată de ”nazism” și ”genocid”, să-i anuleze identitatea politică.

Or, nu accepți apoi perpetuarea acestei conduceri dacă e cu adevărat nazistă. Și genocidală. Decât dacă nu ai încotro. Rusia pare că nu are încotro. Pentru că a pierdut. Și a fost înfrântă rău, deși încă mai are aproximativ 90 la sută din armata de invazie. Mi-am exprimat la începutul campaniei rusești convingerea că, oricâte bătălii ar pierde, în final Ucraina va triumfa. Deși consternat de mișelescul atac al tiranului, scriam ”În prima zi de război”, că ”sunt convins, totuși, că Ucraina va învinge. Victoria, în cele din urmă, a ei va fi. Rămân, oricât de naiv ar părea, de părere că nu se pot pierde, în cele din urmă, războaiele drepte, purtate curajos, chiar dacă se înregistrează înfrângeri în multe bătălii”. Mi s-a râs în nas. Am fost cotat drept fraier. Sau dezinformat. Sau s-a crezut, mai rău, că aș dezinforma.

Cum putea Rusia să piardă? Tocmai Rusia? Cea înarmată până în dinți, cu nave de război și cu avioane militare puzderie, cu generalii ei pavoazați cu decorații, cu militarii ei feroci și cu trupele ei speciale de Spetnatz care au băgat frica și-n ceceni, și-n sirieni, și în kazahi, și în belaruși? Rusia lui Putin? Ei bine, în raport cu forțele pe care le-a aruncat în luptă și le-a avut ori le mai are, a pierdut zdrobitor. Pentru că ucrainenii lui Zelenski au luptat curajos într-un război drept, despre care știau și ei, și lumea întreagă adevărul întreg: că era drept.

Da, au contat sancțiunile. A contat enorm transformarea țării mafiotului terorist și a cleptocrației sale insolente avându-l pe tâlharul fascist Putin în frunte dintr-o mare putere aparent civilizată într-un paria global, într-un stat lepros. A contat prefacerea, în ochii multora, a poporului său, în mare parte nevinovat, într-un neam ciumat și intangibil, cu dregători criminali, exportând doar gaze, frică și teroarea că un psihopat narcisist ar putea detona o bombă atomică sau rachete termobarice.

La confecționarea acestei imagini a muncit cu hărnicie dictatorul însuși, spre a panica inamicul ucrainean și, mai ales, lumea apuseană, care ar fi putut, care ar fi trebuit să-i sară în ajutor, militar, nu doar economic. Dar Vestul n-a ajutat Ucraina cum trebuie, n-a făcut-o destul. Pentru că propaganda rusă și răspândirea de angoase, frici, spaime și groază de dictatorul cică nebun, de un presupus al treilea război mondial și de o imaginară apărare pe butonul nuclear au funcționat.

Mutările pe care le-a greșit Putin, calculând rău nu gloanțe și rachete, ci sentimente

Au funcționat aproape așa cum a prevăzut și a calculat șahistul Putin. Era, de altfel, greu să nu funcționeze în lumea tot mai fără de Dumnezeu, tot mai slabă de înger, tot mai animată de pacifism, fetișizând dialogul chiar și pe spinarea cadavrelor unor nevinovați, tot mai anemiată de ideologia woke, a unui Apus în apus, a unui Vest parțial degenerat, aflat parcă sub dominația definitivă a extremei politice anti-americane și anti-democratice.

Mutarea pe care n-a văzut-o psihopatul a fost cea dictată eșichierului local și global de efectele inconturnabile ale celor mai simple sentimente. Ale patriotismului ucrainean. Ale curajului unui lider ca Zelenski. Ale vitejiei femeilor ucrainene. Ale omeniei, ale empatiei omenirii. E vorba de sentimente care le scapă psihopaților, a căror trăire boala o interzice sociopaților de felul lui Putin.

Partea de realitate la care psihopatia și ideologia ortodoxisto-nazisto-bolșevică i-a interzis lui Putin accesul conține impactul militar devastator pentru Rusia a acestor sentimente, ca și efectul financiar al furiei unui glob care a amenințat cu boicotul până și ultimul concern din cele care l-au îngrășat pe tiran, dar au sfârșit în fine prin a-l părăsi.

Șocul sentimentelor cu pricina a ajuns să convingă chiar și pacifista Germanie, cea derutată atât de rău de nazism încât n-a învățat până mai ieri nici în antinazismul ei programatic să combată neototalitarismul, să închidă Nord Stream II. Și să treacă nu doar la ralierea la sancțiunile anglo-saxone, ci și la o reînarmare germană, despre care credea, fals, că ar da lumii impresia că s-ar fi întors la nazism. Doar în imaginația lui, reverberațiile locale, regionale și globale ale acestor sentimente stârnite de aruncarea în aer a ordinii mondiale și de repunerea în scenă, în Ucraina, a atacului hitlerist asupra Poloniei, n-au mai avut loc.

În fața acestui psihic putinist serios îngustat și grav avariat, la ce folosesc oare negocierile actuale din Turcia?

Tratative futile și, totuși, necesare

Nu la foarte mare lucru. E știut că dictatorul are intenții de înger exterminator la adresa unui popor pe care nu-l recunoaște ca existând realiter, a cărui statalitate nu o admite, a cărui rațiune de a fi – orientarea spre vest – nu o acceptă și care nu-și respectă nici propriul cuvânt, darmite normele, acordurile și tratatele internaționale.
Deși Rusia nu și-a putut adjudeca cu adevărat niciun oraș mai acătări, în pofida cuceririlor din sud, est și nord, negocierile de tipul celor purtate în Antalya sunt necesare totuși ucrainenilor.

Căci Kremlinul mai poate face enorm de mult rău. Date fiind crimele de război pe care le mai poate comite dictatorul prin forțele sale armate, în stare să bombardeze civili și să asedieze ucigaș orașe și sate, ba și să avanseze teritorial, chiar dacă extrem de lent și cu pierderi disproporționate, Kievul are nevoie de armistițiu, de cordoane umanitare, de o regrupare și reorganizare. Mai ales că vestul l-a trădat și nu i-a remis nici până acum avioanele făgăduite. Și nu promite să înțeleagă că o eventuală capitulare a Ucrainei chiar riscă să însemne conflagrația europeană și cel de-al Treilea Război Mondial de care se ferește atât.

Revenind în actualitate, la Jedda

E greu de crezut că, la Jedda, în Arabia Saudită, ucrainenii au admis, ca rusești, teritoriile cucerite de trupele Moscovei în estul Ucrainei. Sau altceva decât cedarea Crimeii.

La fel de greu de imaginat e că au căzut in corpore în capacana americană și pot crede realmente într-o imposibilă ”pace negociată” cu un lider care nu și-a ținut niciodată cuvântul, ca Putin. Și cu prețul debarcării sau demisiei lui Zelenski. Pentru unii ucraineni, obosiți de război, tentația este însă mare să se lase amăgiți.

Totuși, prea mare e puterea vocii sângelui martirilor ucraineni, care strigă din pământ. Să fi fost toate sacrificiile ultimilor trei ani de pomană?

Da, ucrainenii continuă să aibă mare nevoie de ajutorul militar american. Dar nu e clar dacă asistența europeană și capacitatea actuală a Ucrainei de a produce 40% din necesarul său de arme nu vor acoperi în curând partea esențială din nevoile oștirii Kievului în fața unei Rusii care e departe de a mai avea resursele de acum trei ani și este demografic la pământ.

În plus, în noaptea trecută, armata ucraineană a făcut o demonstrație de forță, atacând masiv Moscova cu drone. Ca și prezența militarilor de elită ucraineni, după luni de zile de lupte grele, în regiunea rusă Kursk, acest raid cu aparate de zbor fără pilot e un semn că forțele Kievului sunt departe de a fi fost înfrânte.

Cu ajutorul necesar, dacă nu-i lasă moralul, ucrainenii ar mai putea obține victoria.

Dacă Europa lasă de izbeliște Ucraina acum, își scoate la mezat propria conștiință și, până la urmă, propria existență. Europenii sunt de fapt marea necunoscută a tratativelor actuale, de la care au fost ținuți de SUA la distanță. Mai au europenii vigoarea unui Boris Johnson, premierul britanic de atunci, care i-a oprit pe ucrainenii aflați acum trei ani pe punctul de a ceda în fața șantajului rusesc, să facă pasul mortal și să cadă în brațele lui Putin?

Americanii lui Trump pretind, în slujba Rusiei, că alternativa la un acord negociat acum, cu așa-zise ”concesii de ambele părți”, care în realitate n-ar fi decât ucrainene, ar fi un ”război fără de sfârșit”.

Nici vorbă. SUA s-au obișnuit din anii 70 încoace, de la cel pierdut în Vietnam, cu războaiele pierdute de americani sau încheiate în coadă de pește.

Dar agresiunea rusă în Ucraina nu se poate termina decât cu victoria dreptului internațional, prin înfrângerea agresorului, sau cu biruința genocidarilor de la Moscova, care ar fi izbânda forței asupra dreptului. Or, cu triumful răului nimeni în lumea încă sănătoasă la cap nu se va putea împăca. Nici măcar în America, și cu atât mai puțin în Ucraina.

Pentru că omul iudeo-creștin este un animal moral. Ca atare, ostilitățile vor fi reluate, mai de vreme sau mai târziu, indiferent dacă se ajunge, sau nu, acum, la un armistițiu. Care va fi utilizat pentru regrupări, reaprovizionări și refacerea forțelor, înaintea următoarei runde și lupte decisive.