Filmul horror al politicii externe pro-ruse a lui Trump

Cine e scenaristul lui? Ce idei și frici inspiră această peliculă de groază? De ce Trump va eșua jalnic, dacă nu-și schimbă strategia la timp?

Prolog în cer

Dumnezeu nu prea ”bate cu parul”. În ziua în care se împlineau 80 de ani de la instalarea de către Kremlin a comunismului la București, procurorii români au arestat probabili spioni ruși organizați militar în România.

La începutul istoriei occidentale, biblicul Moise e vizitat de Ietro, preotul Madianului, care se arată convins că D-zeul evreilor e mai mare decât toți zeii, întrucât și-a scăpat poporul de superbia egipteană, pedepsindu-i pe asasini cu apa, prin care ei înșiși păcătuiseră, încercând să-i extermine pe nou-născuții robilor lor israeliți.

Biblia nu și-a pierdut câtuși de puțin actualitatea. Pedepsele transcendenței pentru trădări? Trădările. Cum vor sfârși președinția actuală și SUA? Traduse de aliați ”de încredere”, de care vor avea maximă nevoie? Trump și ai lui vor fi traduși, în orice caz, de ruși.  

Ce model de președinte imită Trump? Pe Putin? Nu tocmai

”Câte divizii are Papa?”, pare să fi întrebat repetat, sardonic, Stalin, pe Lavale, dacă nu și pe Churchill, spre a-și bate joc de credința catolică (a polonezilor). Succesorii lui au mizat și ei pe tancuri, când au invadat Ungaria și Cehoslovacia. În schimb, un papă polonez, Ioan Paul al II-lea, a reușit, în tandem cu președinte american Ronald Reagan, să dea peste cap imperiul comunist înarmați doar cu vorbe și curaj: Suveranul Pontif cu fermul său anticomunism. Iar Reagan, la fel de anti-comunist ca șeful Bisericii Catolice, cu anunțul unui război al stelelor.

Slujitorul american azi aparent prea-plecat al succesorului și adulatorului lui Stalin, Vladimir Putin, a reformulat zicerea stalinistă, transformând-o în afirmație: ”ai cărți rele, ce mână proastă ai!”- i-a spus Trump lui Zelenski. ”Eu nu joc cărți”, i-a replicat, cinstit, interlocutorul său, fără să știe că Trump nu-l imită, cum sperase el, pe Ronald Reagan, ci, vai, pe Richard Nixon.  

Înapoi pe pământ. Europenii și motorul schimbării de paradigmă

În timp ce europenii au înțeles din volta politică externă americană că vor trebui să se reînarmeze rapid, iar acum se ceartă delicat pe bani și cine-i va da, iar germanii au aruncat prudența financiară peste bord, ca să-și înlăture în timp record uriașele deficite militare, analiștii continuă să caute sursele neghiobiei diplomatice a putinismului SUA.

Am enunțat de mult, că motorul schimbării de atitudine a SUA, sub Trump, față de Rusia, e propunerea unor strategi ai administrației de a desprinde Moscova de Beijing, prin gâdilatul ambițiilor imperialiste ale Kremlinului, în conjuncție cu necoptul gând al altora, de revenire a SUA la doctrina Monroe și de reîmpărțire a globului în sfere de influență. Care să lase americanilor o Americă din Canada și Groenlanda până la Capul Horn, în Țara de Foc.

Fostul ministru britanic de externe și al apărării, Ben Wallace, confirma toate acestea și evidenția recent, în The Telegraph, ceea ce el consideră a fi reșuta americană, trumpistă, în viziunea unei lumi în care să nu conteze decât SUA, Rusia și China, suveranitatea țărilor de dincolo de insulele britanice necontând defel mai mult decât o grămadă de gunoi.

Frica lui Trump și modelul Nixon

În New York Post, Niall Ferguson relevă că ”Trump 2.0 împrumută o tonă de la Richard Nixon- deși strategia externă a celui de-al 37-lea președinte al SUA implică și riscuri mari”.

Analizând șocul provocat europenilor de mazilirea de la Casa Albă a lui Zelenski, de oprirea ajutorului militar destinat Ucrainei și de introducerea de tarife uriașe mărfurilor canadienilor, aliați ai SUA, Ferguson, un istoric anglo-american conservator, republican și reaganist, evidențiază urmările loviturii politice externe cu parul a lui Trump.

Le simbolizează limbajul foarte ferm al viitorul cancelar german, Merz, care a cerut ”independența reală de SUA”. Și e vorba desigur, înainte de orice, de cea militară.

Ce n-au înțeles europenii cu privire la Trump?

Ferguson relevă, pe bună dreptate, că europenii, ”care cred că Trump vrea să fie împăratul lumii, n-au înțeles cheia politicii lui ucrainene, care nu e trufia, ci, din contra, un simț al slăbiciunii proprii.”

Publicistului anglo-american i se pare că Trump sau consilierii săi apropiați au impresia că America s-ar fi întins mai mult decât o ține plapuma datoriilor covârșitoare și a forței industriale și militare în perpetuu declin, la fel ca a europenilor.

Ferguson vede aici doar o felie a realității. Ce îi scapă, sau omite să spună, vizează frica președintelui și natura ei exactă. Care amintește, ce-i drept, de cea a egiptenilor din Antichitate, în raportul lor cu robii lor evrei. De care se temeau că vor deveni prea puternici.

În cauză e faptul că Trump e angoasat de presupusa forță a inamicilor SUA. Așa cum am subliniat repetat, analizându-i psihologia, marcată nu atât de trufie cât de o debordantă recunoștință pentru miracolele salvării și reînvestirii sale ca președinte, Trump se teme nu doar de riscul insuccesului său, pentru cazul în care nu va putea livra la cheie o Americă reformată și tare în răstimp de doi ani, până la următoarele alegeri legislative. Îl înspăimântă mai ales eventualitatea de a fi silit să trimită la moarte soldați americani. Când el ar vrea să se mândrească la fel ca până acum cu un renume global de ”pacificator”.  

Or, de ce ți-e frică nu scapi

Deși capacitatea militară actuală americană și a NATO o depășește, în principiu, de departe, pe a alianței sino-ruso-iraniene, conducerile occidentale de stânga din trecut au lăsat într-adevăr și America, și Europa în parte dezarmate, militar și moral, în fața terorismului, tiraniilor totalitare și dictaturilor genocidare, răsăritene.

Iar acestea au atacat și nu vor întârzia să-l pună tot mereu pe Trump la încercare. Teroriștii islamiști ai Hamas au și făcut-o repetat, de altfel. Trump le-a adresat miercuri seara un nou ultimatum, (al treilea, după socoteala mea) care a expirat fără să fi fost luat în serios de teroriști. Președintele le ceruse să capituleze și să fugă imediat, eliberând toți ostaticii. Frații musulmani din Gaza, cu centrala în Qatar, i-au râs în nas și au refuzat.

SUA, din nou în genunchi, a început să negocieze cu ei direct, peste capul israelienilor, care, înfricoșați până peste poate de perspectiva periclitării ostaticilor, nu mai par în stare să-și apere singuri independența. De frica abandonării ostaticilor, israelienii s-au auto-plasat într-o dilemă teribilă, acceptând, sub Netanyahu, să se lase șantajați de teroriști, în loc să-i anihileze necondiționat.

Aceasta e istoria declinului Occidentului, inclusiv a SUA, sub Trump.

Furca fricilor occidentale

Americanii și europenii au ajuns astfel la o răspântie. Și unii și alții sunt la o furcă a drumului (și se ceartă ”furcă”) nu doar pentru că s-au învățat, progresist, să se deteste pe sine și s-au dezvățat să învingă în războaie, ci și pentru că se tem de puteri diferite. În timp ce SUA se tem mai rău de China, decât de Rusia, la europeni, cum reliefa Ferguson, e invers.

Spaima și obsesia europenilor e Putin. Și unii și alții se înșală, temându-se, de vreme ce și Rusia, și China ai dovedit cu asupra de măsură că sunt departe de a fi forțe imbatabile. Pe ruși i-au dovedit ucrainenii în mai multe rânduri și per total, de vreme ce Ucraina lui Zelenski mai există și rezistă în fața unei puteri nucleare cu care se bat de un deceniu și au invadat acum trei ani ca să pună la pământ conducerea din Kiev în ”trei zile” și să comită un genocid. Proiecte eșuate.

Iar China știe că nu e invincibilă și n-are capacitatea de a invada fără probleme mica insulă democratică taiwaneză, căci altfel ar fi înghițit-o dintr-un hap, de mult. Dar până de curând se temuse de americani. Tempi passati.

Ca Nixon, care s-a dus în China, ca să încerce să-l convingă pe Mao să se despartă de Moscova, de Brejnev și de URSS, așa vrea și Trump să-i pupe lui Putin papucul și inelul, în speranța că-l va disocia de Xi și de regimul chinez.

Ferguson nu e singurul care a sesizat orientarea spre școala politologică ”realistă” a lui Kissinger și Nixon a actualului locatar al Casei Albe. Istoricul trimite la Nadia Schadlow, din echipa de securitate națională a lui Trump 1.0, la  Ross Douthat și la inversarea strategiei (de la cea pro-chineză a lui Nixon, la cea pro-rusă a lui Trump) observată de sagacele arădean Edward Luttwak, strategul militar și istoricul american născut în România.

De ce nu poate câștiga administrația americană cu actuala ei strategie?

Or, Trump va eșua din mai multe motive. Mai întâi, pentru că la fel ca Nixon, n-a înțeles că regimurile și mișcările comuniste, naziste și islamiste nutresc interese antidemocratice și antioccidentale prea mari și sunt prea resentimentare ca să-și permită să se trădeze reciproc decisiv, chiar dacă sunt marcate de multe contradicții și disensiuni mutuale.

Apoi, pentru că nu poți înfrânge un grup de inamici, decât învingându-l hotărâtor pe unul dintre ei, preferabil pe cel mai puternic, nu manifestând frică față de toți.

Căci nu e ”realist” ca Trump să manifeste o frică încă mai amplă de Rusia decât poltronul guvern Biden, dar să se aștepte la rezultate politice externe mai bune decât ale dezastruoasei administrații precedente.

Mâna de pocherist a președintelui american

Dacă Trump ar fi vrut să câștige și, cacealmist și tranzacționalist cum e, să facă un ”deal” bun, ar fi avut toate cărțile necesare. Și atuurile superioare. Le-a dat definitiv din mână când l-a certat pe Zelenski pentru cărțile prezumtiv ”proaste” de la pieptul ucraineanului.

Trump ar fi trebuit să nu-și contrarieze aliații și să nu se oprească la schimbarea (pozitivă, chiar foarte salutară) a discursului despre teroriștii palestinieni și despre necesitatea evacuării lor din Gaza.

Ar fi trebuit să nu înceapă prin a le ceda, negociind, după ce a fost contrat prin lipsă de respect islamistă, așa cum n-ar fi trebuit nici să continue relațiile cu patronii Hamas din Qatar, ori să suspende ajutorul pentru Ucraina, ci să-l sporească, spre a pune Moscova în genunchi. Și ar fi trebuit să dea Israelului lumină verde să bombardeze și să nimicească instalațiile nucleare iraniene. Abia apoi ar fi avut cărți excelente în confruntarea cu China comunistă.

Nu știu dacă Trump 2.0 va mai putea realiza la timp ce gafe enorme a comis plecând după fenta școlii ”realiste” și izolaționiste. Și dacă va izbuti să evite rolul principal într-un film de groază, precum și pedeapsa lui Dumnezeu. Care nu prea bate cu bățul.