Adultul din cameră. Globul, continentul și liderul său moral

Cum să ne orientăm, la împlinirea a trei ani de război în Ucraina? Ce va fi după accesul la putere al lui Trump, în SUA, iar în Germania al lui Merz, care a promis ”independența” Europei de SUA? Ce lider trebuie urmat?

Adultul din cameră este Volodymyr Zelenski. Nu Trump, desigur, după minciunile nerușinate ale președintelui american la adresa omologului său ucrainean. Pe care l-a insultat ca presupus ”dictator”. Și după încercarea jalnică a liderului de la Casa Albă de a escamota culpa agresorului în războiul declanșat de Rusia lui Putin.

Aceasta este o gogonată atât de gigantică, încât îl va costa scump pe președintele american, între altele în materie de credibilitate și prestigiu, în timp ce SUA ar fi avut enorm de câștigat în schimbul unor investiții modice, dacă ajutau Ucraina consistent, politic, economic și militar, să negocieze cu Rusia de pe poziții de forță.    

La conferința sa de presă din capitala Ucrainei, liderul de la Kiev s-a dovedit în schimb matur, chibzuit, curajos și responsabil. Deși n-a rămas, ca Churchill, singur pe lume în fața urgiei hitleriste, Zelenski seamănă cu marele om de stat britanic. Fiindcă e capabil să reziste în condiții dintre cele mai precare. Asta face Zelenski. Rezistă.

Iar arma sa principală e pragmatismul. Dar și încrederea în justețea poziției Ucrainei, într-o justiție imanentă, nu doar în cea transcendentă.

Fapt remarcabil, liderul de la Kiev izbutește încă să țină piept și asaltului militar rusesc și, concomitent, presiunilor imunde ale administrației Trump. Care încearcă, lacomă, să obțină simultan atât o încetare a focului cu zero costuri pentru SUA, cât și avantaje economice enorme pe spinarea victimei agresiunii rusești, precum și pe buzunarul Europei.

Domnul Goe, din cameră, nu realizează ce deserviciu colosal face, fără să vrea, imaginii Americii și obiectivului său declarat de-a o face ”măreață”.

În replică, Zelenski s-a arătat dispus să-i facă pe plac președintelui american, să-și pună la dispoziție funcția și să renunțe la președinție, dacă Ucrainei i se oferă pacea și aderarea la NATO, în speță garanții veritabile de securitate. Această ofertă l-a făcut șah mat pe Trump. Care, ce-i al lui e-al lui, a schimbat decisiv consersația pe plan mondial.

Asistența occidentală: ce mai înseamnă ea?

Fără ajutor american, Ucraina nu va putea câștiga nici războiul, nici evita, probabil, pierderea lui. Pentru că Europa nu are varii categorii de arme, produse doar de americani. Iar apoi, din cauza deceniilor de neglijență iresponsabilă a liderilor ei, între care cancelarul demisionar Scholz, Europa nu are nici măcar oștirile și armele necesare să se apere pe ea însăși.

Înfrângerea Ucrainei ar putea prinde așadar rapid contur, oricât ar dori Merz, Meloni și Macron să o împiedice. Oricât și-ar dori britanicii și canadienii să ajute Ucraina s-o blocheze, între altele prin ajutorul militar record, promis de premierul Regatului Unit, Starmer, de 4,5 de miliarde de lire sterline, ca și prin cel mai mare pachet de sancțiuni antirusești și antichineze adoptat de Londra.

Nefiind, în ciuda eroismului său, orbit ideologic și lipsit de realism, Zelenski știe și admite (ca și Starmer) că are nevoie de ajutorul militar american. Pe care Bătrânul Continent nu-l poate înlocui integral, oricâtă bunăvoință ar avea Europa. Iar o parte importantă din Vest o are, cu tot cu Franța și Marea Britanie, cu Danemarca și Canada, cu balticii, polonezii și toți scandinavii.

Mai putem vedea și admite realitatea?

Sau suntem siliți să alunecăm, mințind, în hău?

Putem recunoaște că Europa nu este, ea însăși, lipsită de mari probleme dincolo de carențele ei militare. Că ne place, sau nu, le-a evidențiat riguros corect, la Conferința de Securitate de la München, vicepreședintele american, J.D. Vance.

Chiar dacă maniera în care le-a formulat e foarte discutabilă, și chiar dacă administrația din care face parte Vance lasă, în conflictul ruso-ucrainean, foarte mult de dorit, reproșurile sale au fost cât se poate de întemeiate, dacă se face abstracție de afirmația lui inexactă, că pericolul antidemocratic, intern, european, ar fi, chipurile, ”mai amplu, decât amenințările externe” (ca al Rusiei, Chinei și Iranului).

Căci e clar că europenii au un mare și crescând deficit democratic, în materie de alegeri, cum s-a văzut în România, ori în materie de respectare a libertății de exprimare și de opinie, cum reiese din ”Digital Act”, o lege europeană restrângând sever dreptul europenilor de a-și articula părerile.

Opțiunile noului lider german

Merz, din păcate, se va vedea, probabil, silit să agraveze aceste deficiențe. Liderul CDU e între ciocan și nicovală. Merz știe bine că Germania și Europa au nevoie de o clară voltă politică și de o clară reorientare socială, economică, politică și militară spre dreapta. A spus-o și a promis-o.

Totuși, creștin-democratul știe că n-o poate livra decât cu AFD în alianță guvernamentală. Or, tot Merz a făgăduit solemn că nu va lua Alternativa pentru Germania cu el, în barca guvernamentală, așa cum îi cere, vădit, poporul german, dar îi interzice, din unghiul său și al multor compatrioți nu doar de stânga, ci și rațiunea de stat. Pentru că o parte a acestui partid este extremistă. Și orientarea lui politică externă aberantă este, vai, putinistă.

Pe de altă parte, AFD e veritabilul câștigător al unui scrutin legislativ cu participare de vot enormă, de 84%, în cursul căruia dreapta populistă și-a dublat numărul de mandate, câștigând nu doar în estul Germaniei, ci, per total, mai mult decât orice alt partid.

A sfida voința electoratului va avea rezultatul predictibil ca, la următoarele alegeri germane, AFD să-și mai dubleze ori să-și tripleze mandatele, reducând la absurd dezideratul formării unui guvern fără populiștii de dreapta. E

vreun spirit responsabil și matur în Europa, care să-și dorească așa ceva? Ce-i rămâne de făcut lui Merz, dacă nu demolează ”zidul ignifug”, despărțind ceea ce elita progresistă a numit ”democrația noastră” de focul populiștillr?

Îi rămâne, teoretic, doar alternativa unei coaliții cu eșuații social-democrați. Care au înregistrat scorul lor cel mai prost din istorie. Rămânerea lor la guvernare i-ar putea nimici.

Merz știe bine că are în față o sarcină deloc de invidiat. Și o problemă, în fapt, insolubilă.

Liderul CDU va trebui fie să explice țării și lumii că poporul german nu e, de fapt, suveran, fie să șteargă pe jos cu niște social-democrați care nu vor putea renunța la varii prejudecăți progresiste și vor bloca reforma, sau relansarea economică prin revendicări leftiste costisitoare. Fie își va viola angajamentele, încheind într-o formă sau alta o coaliție cu AFD, dacă Alternativa ar accepta să renunțe la putinismul și extremismul unei părți din partid.  

Orice va face, va fi o misiune cumplită, cu efecte potențial sfâșietoare pentru Europa, tocmai într-un moment în care Bătrânul Continent are nevoie mai mare de unitate, de o conducere fermă și puternică, în stare să facă față riscurilor și amenințărilor geopolitice.

Merz nu va furniza această conducere solidă și chibzuită, rățoindu-se la copilul Trump din cameră, așa cum a făcut-o, punând semn egal între președinții american și rus. Căci acest semn egal e deplasat, câtă vreme nu America a invadat Ucraina. Și nu SUA au expus-o, sub Trump, unui genocid. Răsteala exagerată la Trump nu va reuși decât să-i dea republicanului sentimentul fals al justeții poziției sale și să exacerbeze voința bătrânului puber din Washington de a se încăpățâna și a face invers decât își doresc europenii.

Deși politician experimentat, Merz mai are mult de învățat. N-aș vrea să fiu în pielea viitorului cancelar. Care va plăti pe lângă oalele sparte de el, pe cele făcute zob de coaliția de stânga, ”semafor”, ca și de toți predecesorii săi. Și, mai ales, de Angela Merkel, cea care, din sete de putere personală, a creat și gonflat AFD, mutându-și partidul, cândva creștin și liberal, spre extrema stângă ecologistă, marxistă, maoistă. Spre a-și asigura voturi în veci pururi.

În aceste condiții, e nevoie de enorm curaj la cârmă pentru o relansare germană și europeană autentică. E necesar curajul unui Zelenski. Și de nu mai puțină inteligență, maturitate și chibzuință e nevoie. Deci, de însușirile unui Zelenski. E greu de crezut că Merz le are, astfel încât să poată conduce Europa cu succes spre noi limanuri și o susținere eficientă a Ucrainei. Ceea ce înseamnă că, măcar în următorii ani, va fi necesară perpetuarea ajutorului militar american. Și că e puțin probabil să mai vină.

Cu ajutorul lui Dumnezeu e adevărat, ce-i drept, că nimic nu e imposibil. Iar libertatea nu e iremediabil pierdută, cât timp suntem dispuși, ca Zelenski, să ne sacrificăm și propria carieră politică pentru ea.