Ce naște din Legiune și Partidul Comunist? Tiranie, turnători, monștri, crime

Motto: „Căpitane/ Nu fi trist!/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist!„. (Păstorel Teodoreanu).

Ce e Călin Georgescu? ”Mesia”? Mason? Penticostal? Ortodox? Creștin? New Ageist? Anticomunist?

El se dă și s-a dat, în varii momente, de toate pentru toți. După necesități. Încât mulți români smintiți de un veac de dezinformări cuzist-legionare, comuniste, ortodoxiste, cred, printre alte aiureli, că Călin Georgescu ar fi ”anticomunist”. Ceea ce e puternic contestat de români de dreapta, buni cunoscători ai istoriei. E, deci, cazul să-i examinăm presupusul ”anticomunism” ceva mai atent.

Și să ne întrebăm: de ce refuză PSD-Ciolacu s-o suțină pe Elena Lasconi?

Dar ce e PSD? Nu PCR rebotezat?

Și cum e cu invenția comunistă, Kremlin Prostescu, și cu securitatea care inventa extremiști de dreapta pentru uz intern și extern pe vremea tovarășului Malița? Care-și trimitea protejatul la Clubul de la Roma când românii de rând nu prea pupau plecări din țară?

În fine, cum a ajuns candidatul la președinție Călin Georgescu, de azi, pe atunci, când încă nu i se spunea Prostin Delirescu și era notabil mai tânăr, să efectueze ”misiuni” în USA și UK în epoca cea mai cruntă a ceaușismului, la mijlocul și înspre finele anilor 80? Ce nu figurează în biografia lui oficială?

Cultul morții legionar

E Călin Georgescu neolegionar (nu doar o invenție a Securității național-comuniste – care se dădea și ea extrem de ”patriotică”, nu și un caz probabil psihiatric?) Păi ce să fie dacă pedologul Călin Georgescu, împins în față de cercuri neolegionare, bucureștene, zice așa: ”nu vor mai fi partide politice. Pentru că strămoșii sunt vii. Ei nu sunt morți. Sunt morți ăștia care se plimbă pe stradă.”

Ce e oare această predicție, în afară de o mostră de cult al morții legionar, grefat pe disprețul față de oamenii vii, amintind de al teroriștilor islamiști, și de antidemocrația totalitară de tip Garda de Fier? Nimic.

E clar de ce mulți încă nu știu ce-a fost Legiunea și ce anume legionarii, chiar dacă n-au chiulit la orele de istorie.

Pentru că nici în postocmunism și la tembeliziuni, nici sub comunism nu s-a făcut istorie, ci istorie contrafactuală și revizionism, s-a mistificat, s-a mințit pe mai multe paliere, s-au trecut sub tăcere între alții evreii uciși și jefuiți de legionari, ca și asasinii lor, ori criminalii regimului antonescian, vinovat între altele pentru vreo 15 mii de civili masacrați în Pogromul din Iași.

Așa că mulți nu știu că primele și cele mai proeminente victime ale asasinilor legionari, fasciști din Garda de Fier, au fost oameni din elita politică și culturală a etnicilor români. Sub gloanțele și ciomegele lor au fost omorâți cei mai buni fii ai românilor, de la prefectul de Iași, Manciu, ucis de neamțo-polonezul Zelinski ”Codreanu” în 1924, până la premierii României Ion Gheorghe Duca (în 1933) și Armand Călinescu (în 1939), ca și de la Nicolae Iorga (istoric și om politic român, ucis bestial de legionari în 1940), la Virgil Madgearu (economist și om politic, 1940) asasinat sălbatic, ca și victimele ”masacrului de la Jilava” din noiembrie 1940. Asasinii? Legionari.

O falsă contradicție

Se întreabă mulți români naivi, sau neinformați: ” dar n-au fost ei anticomuniști? Nu e o contradicție în termeni apropierea sau compatibilitatea dintre fasciști și comuniști? Dintre legionari și securiști? Dintre autoproclamați ”patrioți”, dar de fapt ultranaționaliști și putiniști, deci adepți ai KGB-istului cu politică hitleristă Vladimir Putin?”

Defel. Contradicția e doar aparentă. Chiar dacă unii legionari i-au urât cu pasiune pe comuniști, ba au și luptat în munți împotriva regimului. Prea le plăcea cultul morții, pe care cu abnegație îl cultivau.

Și chiar dacă și invers, unii comuniști i-au detestat neostoit pe legionari. Pentru că prea îl urau pe D-zeu, Dar cele două mișcări s-au deschis una față de alta. De pildă când ”Corpul Muncitoresc Legionar a dat drumul comuniştilor în Mişcarea legionară”. Ori când Hitler și Stalin încheiau, în 1939, pactul ”Ribbentrop-Molotov”. Care ceda Rusiei mari părți din teritoriile României: Basarabia, Herța, Bucovina de Nord.

Călin Georgescu nu răspunde, ca mulți extremiști de stânga sau de dreapta, la întrebări ale jurnaliștilor dar insistă, când face declarații publice pe cuvinte-capcană ca ”onoare” și ”demnitate”. Dar cum au acționat idolii lui în momente cheie ale istoriei, când rușii furau teritorii din trupul țării? În Consiliile de Coroană care au discutat cedările de teritorii ale României Mari, reprezentanții Legiunii, între care Ion Zelinski Codreanu, tatăl lui Corneliu ”Zelea” Codreanu zis „căpitanul”, le-au aprobat. Legionarii s-au opus luptei armate pentru păstrarea integrității teritoriale românești și au votat în favoarea înstrăinării de ținuturilor României, reclamate de Stalin.

Legătura cu Rusia

Cine are îndoieli privind compatibilitatea extremelor, să-l întrebe ori să-l citească pe propagandistul lui Putin, Alexandr Dughin, și să consulte programul și ideile nazist-bolșevice ale Partidului său Național-bolșevic, fondat de Eduard Limonov, (înainte ca Dughin să-și fondeze partidul propriu, ”Eurasia”). Și înainte ca, zilele trecute, Dughin să-și frece mâine de bucurie că Georgescu a ajuns în turul II al prezidențialelor, astfel încât ideologul lui Putin să prezică, fără înconjur, că ”România” (cu tot cu Moldova) ”va face parte din Rusia”.

Scopul suprem al ”Partidului Național-Bolșevic” și al formațiunii succesoare, ”Eurasia”, fondată de Dughin? Crearea unui ”imperiu de la Lisabona la Vladivostok”. Care să desființeze, între altele, democrația liberală. Și România, implicit.

Nici Limonov, nici Dughin și nici Kremlin Idioțescu n-au inventat acest monstru. Primii care au formulat ceva similar au fost comuniștii germani, Heinrich Laufenberg și Fritz Wolfheim, care au intrat ambii, în 1918, în proaspăt înființatul KPD, partidul comunist german. Ambii cereau apropierea Germaniei de Rusia.

Vă zice oare ceva această doleanță aparent ”pioasă”, în fapt monstruoasă? Cine a inventat acest nazism bolșevic? Social-democrații. Între ei, anticapitalistul Ernst Niekisch.

Cooperarea (anti-burgheză, antidemocratică) dintre extremiști de stânga și de dreapta a continuat din anii 20-30. Fasciștii italieni ai lui Mussolini erau conduși de un marxist. Mussolini fusese membru al Partidului Socialist italian și lucrase la gazeta de extremă stânga, Avanti.

Cum era și este posibilă cooperarea, în ciuda diferențelor ideologice dintre extremele dreaptă și stângă?

Indiferent dacă se dau creștini (filetiști) sau nu, fasciștii, între care legionarii, sunt plămădiți din exact aceeași făină, precum comuniștii. Una care urăște din rărunchi libertățile individuale.

Național-bolșevismul (numit sub Ceaușescu național-comunism) ”e o ideologie care se bazează”, dixit Dughin, amicul multor susținători ai lui Tembel Conspiraționist Misticescu, ”pe completa și radicala negare a individului și a rolului său central”.  

Pe acest temei, și pe același mit muncitoresc, dregătorii naziști căutau în anii 30 să recruteze îndeosebi comuniști. Și invers, fiindcă încrederea și simpatiile erau mutuale. Nu întâmplător, partidul nazist se numea, oficial, nu atât hitlerist, cât ”Național-SOCIALIST al MUNCITORILOR germani”.

Sub Stalin, la ruși și la români

Acest temei comun, care n-avea să se dezmintă nici sub Ana Pauker, când PCR punea să se scandeze ”Ana, Luca, Teo, Dej – bagă spaima în burgheji”, includea colectivismul, ura comună pe libertățile civice, individuale, deci pe democrație, iubirea de tiranie, antisemitismul oficial criticat de comuniști, dar promovat pe ascuns cu atât mai dur de Stalin, Dej, Ceaușescu și de polițiile lor politice. Care aveau s-o dea jos pe Pauker și să organizeze procese spectacol împotriva liderilor comuniști evrei și împotriva evreilor sovietici. De pildă în ianuarie 1953. Când Pravda anunța arestarea a 9 medici (din care 6 evrei) care ar fi fost ”spioni și ucigași în halate albe”. Arestarea și procesul pregăteau un genocid antievreiesc, care nu s-a mai transpus pentru că a murit Stalin. Sau pentru că a fost ucis.

Încă de pe vremea lui Pauker, debarcată cu jumătate de an înainte, poliția politică a regimului stalinist permisese intrarea legionarilor în Partidul Comunist român și în rândurile proprii. Nu puțini legionari și-au trădat cu plăcere camarazii. (1)

Și era plin de ei, inclusiv în anii 70-80, în Securitate, inclusiv în trupele ei și ofițerime. De asemenea, există o întreagă oștire de fii și fiice de foști legionari recrutați de securitate și trimiși să infiltreze cercurile de dreapta ale comunităților române din Occident, în Europa și peste Ocean, folosindu-se de ascendența lor.

Încât cooperarea dintre legionari și comuniști n-a început nici sub Ceaușescu nici sub regim comunist. Amândouă extremele erau și se dădeau din capul locului revoluționare și pseudo-mesianice, salvaționiste, ”muncitorești”, colectiviste, doreau crearea ”omului nou” și întoarcerea pe dos a societății. La fel în deceniile interbelice când înțelegeau să se sprijine reciproc, în varii scopuri tactice, politice și ideologice.  

Comuniștii voiau epurată societatea de elementele burgheze. Trebuiau nimicite și supuse conducerii lor societățile de pe tot globul. Iar legionarii o voiau de asemenea restructurată din temelii, epurată de evrei și ”alogeni” în România și în statele aliate și transformată în terenul unui amplu jaf. Catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial a pus capăt, vremelnic, ambițiilor și poftelor de profit legionare, dar le-a stimulat masiv pe ale comuniștilor.

”În august 1945 comuniştii apelează la „soluţia imorală”. Încheie un pact de neagresiune cu legionarii din ţară. Mai exact cu fracţiunea reprezentată de Nicolae Petraşcu. Toţi legionarii vor depune armele, vor căpăta acte de identitate şi se vor încadra în serviciu, fără a mai desfăşura activitate politică cu excepţia în care ar fi acceptaţi în partidul comunist. Autorităţile se obligau să înceteze campania de arestări şi încarcerări a membrilor Mişcării Legionare care acceptau noile condiţii”, scrie istoricul Tiberiu Tănase la RRA.

S-a afirmat de asemenea, că ”mulți foști legionari s-au orientat în masă către partidul comunist”, după ce li s-a ”ordonat” s-o facă. Mulți au aderat la comunism benevol, din oportunism și lăcomie. Nu puțini preoți legionari s-au prevalat de șansa care li s-a dat și au urcat rapid treptele ierarhiei în PCR, numit vremelnic PMR (rezultat din ”unirea” dintre comuniști și social-democrați), precum și în Securitate.

În 1948, Stalin avea să ordone NKVD-ului (KGB-ul lui Putin) să-l asasineze pe liderul evreilor sovietici, Solomon Michoels. În 1952, antisemitismul lui Stalin se intensificase la nivel legionar și nazist. Au început procesele László Rajk, Rudolf Slanski și debarcarea Anei Pauker. Apoi procesul medicilor evrei, ca prefață a deportărilor și genocidului antisemit.

În România anilor 70, 80

Sub Ceaușescu se plimbau la București și erau pe cai mari inși ca fostul legionar, Costin Ion Murgescu, devenit comunist. Apoi I.C Drăgan, magnatul admirator al lui Antonescu și simpatizant al legionarilor, calificat de un ziar italian drept ”legionar”, o figură de proră a mișcării protocroniste, ideologie apropiată ultranaționalismului Gărzii de Fier. Și atâția alții.

Mulți români redescoperiseră pe atunci, și își șopteau, când urechea Securității părea departe, versurile nemuritoare ale deținutului politic din temnițele comuniste, Păstorel Teodoreanu: „căpitane/ Nu fi trist!/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist!„.

Ceaușescu a promovat din răsputeri protocronismul și cultul lui Antonescu. Știa Securitatea pe cine împingea ea înainte sub aripa lui Malița. Și a istoricului Virgil Cândea, care, sub regim securist, preda la universitate, la drept și la teologie și ținea cursuri de istoria relațiilor internaționale la Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale și la Institutul Universitar de Studii Europene din Geneva(1967-1971), la Universitățile din Beirut(1982), Strasbourg(1983) și „La Sapienza” din Roma. Pe cine expedia securitatea în Vest, cu asemenea însărcinări de partid și de stat?

Cine l-a trimis pe un actual ”catindat” la președinția României la „misiuni în Regatul Unit și SUA”, la mijlocul anilor 80?

Uite ce nota Ioana Pîrvuloiu-Pârlog, reluată de Adrian Papahagi pe FB: “Ce lipseste din CV-ul lui Călin Georgescu:

”– În anul 1985, în ultimul an de facultate este contactat de cpt. Lopatita Tiberiu, locțiitorul comandantului UM 0659 Bucuresti, unitățile care aveau doar 4 cifre erau ale Ministerului de Interne. I se propune posibilitatea de a primi o repartiție bună și specializări în străinatate, fapt pentru care acesta acceptă să devină informator cu pseudonimul Petrov (ce coincidenta!!)

– Dupa 1986 este repartizat la IEELIF Făgăraș și trimis la specializare (a se citi misiune) în Regatul Unit și Statele Unite ale Americii. Trebuia sa ia contact cu Diaspora Română care devenise foarte activă după evenimentele din iarna lui 1986 de la Brașov și Iași pentru a afla ce contacte au in tara si cine sunt cei mai activi.

– În Statele Unite în 1988 la o petrecere în care apare în unele fotografii compromițătoare, consumase alcool și nu s-a mai putut controla, este contactat și șantajat de Vladimir Pegov, atașat cultural al Ambasadei URSS. Pentru cine nu știe, Vladimir Pegov este fiul lui Nikolay Pegov creatorul KGB-ului. Va comunica în țară acest lucru și este sfătuit să accepte. La sfatul securității va accepta sa devină agent al KGB-ului sub pseundonimul Romanov. Ce-or fi având ăștia de la securitate cu numele terminate in OV?

– La revenirea va continua munca la Făgăraș și va da note informative în special despre activitatea minorităților cu rude în străinatate.

– KGB-ul ii va reaminti de relație din când în când doar prin felicitări cu ocazia zilei de naștere, sărbători și unele invitații la Ambasada URSS-ului.

– După Revoluție este sprijinit din umbră de vechile structuri ale securității să acceadă în diverse funcții în guvern, funcții din care putea afla informații importante ce erau transmise vechii gărzi.

– În perioada 2010–2012 a fost raportor special al ONU privind efectele adverse ale traficului și depozitării ilicite de produse și deșeuri toxice asupra drepturilor omului. La Geneva, ghinion, apar fantomele trecutului și în 2010 este contactat de un vechi prieten Vladimir Pegov, din acest moment devine un agent activ al fostului KGB și în țară începe activitatea politică a acestuia când numele său este vehiculat pentru ocuparea funcției de prim-ministru al României.” Susține Ioana Pîrvuloiu-Pârlog. N-am văzut probele, dar tot ce scrie (și a reluat Adrian Papahagi) e perfect plauzibil. Și în concordanță cu date istorice. Care exală mirosul fetid al tenebrei securiste, legionare, ale mariajului fascisto-stalinist, ale necinstei, corupției și clientelismului, ale infamiei, turnătoriei, docilității față de tirani și ale manipulărilor.

Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul

Iată de ce nu există contradicții insurmontabile între extreme. Care, nu întâmplător se ating, se întrepătrund, se fecundează, născând monștri. Că-s turnători, că sunt spioni, că devin, ca lideri politici, asasini ai libertății celor care fac imprudența de a crede în ei și de la a da unora sau altora fie și numai un deget, spre a se trezi apoi fără ceas, fără braț, fără minte, fără case și averi, sau poate chiar fără libertate, demnitate și viață. Ce-i mai unește? Toți slujitorii mișcărilor și regimurilor totalitare, de extremă stânga, dreapta, sau islamiste au în comun, indiferent de religia sau originea lor etnică, trădarea de țară, trădarea intereselor reale ale neamului lor.

NOTE: (1) Stefan Kranzdorf, a cărui mamă a fost victimizată și de legionari și de comuniști, nota: ”Legionarii au intrat în politica comunistă din România chiar de la începutul începuturilor. Înca din 1946, tov Ana Pauker, la indicațiile prețioase ale tov Stalin, a lansat o campanie masivă de recrutare a legionarilor în PCR. Partidul, compus la 23 August aproape exclusiv din evrei, trebuia românizat urgent. Românii adevărați sprijineau partidele istorice, așa că numai legionarii constituiau o pepinieră de cadre de încredere pentru puterea totalitară în avânt de construcție. Legionarizarea Partidului Comunist a avut un succes peste așteptări, astfel încât la începutul anilor ’50, majoritatea șefilor de cadre din întreprinderi, însărcinași cu coordonarea turnătoriilor și a microterorii, erau legionari cunoscuți si certificați.