”Zilele căinței” iscă răsuflări de ușurare în Vest. Dar ce-a obținut Israelul în Iran?

Israelul a pocnit serios Iranul. I-a aplicat o lovitură militară impresionantă, cu mari desfășurări de forțe aeriene. Bravo! Bun.

Și? Și nimic. A avut loc ratarea unei mari și poate unice șanse.

Ratarea șansei paralizării regimului islamist, teocratic și genocidar iranian, patronul grupărilor teroriste care au declanșat actualele războaie din Gaza și Liban.  

Dovada capacității militare israeliane

Acestui regim i s-au făcut praf și pulbere azi noapte, sau mai precis dis-dimineață, o fabrică de rachete și niște lansatore de rachete, loviturile celor trei raiduri succesive înregistrându-se la Teheran și în alte două provincii.

Aviația israeliană a reușit să lovească precis ținte situate la 1600 de kilometri distanță, cu tot cu alimentări din aer ale aparatelor de zbor. Impresionant. Ce îndemânare. Câtă pricepere. IDF merită încă un sincer bravo. Un bravo mare și entuziast. Piloții și strategii acestei armate se pricep ca puțini alții.

Poate mai bine decât oricine. Și în fond, nu e vina ei, că Iranul a ieșit din încercare iar basma curată; că poporul iranian plânge în pumni pentru că ayatolahii au scăpat atât de ieftin; că mai-marii de la Washington au deschis, simultan cu cei de la Moscova și Beijing, sticlele de șampanie, iar la Teheran dregătorii criminali în masă, care au mai evitat o dată ghearele morții, își oferă unii altora dulciuri, pentru că li s-a salvat nu numai viața, ci și fața, demnitatea și autoritatea.

America i-a spus lui Netanyahu ce ținte iraniene sunt tabu

Or, toată suflarea iraniană, mulți arabi, toți apărătorii civilizației iudeo-creștine cu scaun la cap și toți evreii lucizi, știu că în joc nu sunt doar ambițiile unui poltron semi-dement și ale unei ex-procuroare de a fi aleasă, vai, președintă. Care au mai salvat o dată regimul iranian, restrângând masiv raza de acțiune a armatei israeliene.

Miza, mai mult decât însăși existența singurei țări a credincioșilor israeliți din lume, e chiar ordinea mondială, apărată până de curând de americani și lăsată iresponsabil de izbeliște sub Biden și Harris.

Mai ales iranienii și israelienii, a cărora soartă e afectată direct de tiranicul și imperialistul regim iranian, speraseră ca premierul israelian să ia o decizie bărbătească, și să scoată din joc o dată pentru totdeauna amenințarea de la Teheran. Printr-o ripostă realmente puternică la cele 200 de rachete balistice de la 1 octombrie, precum și la cele 300 de proiectile, rachete de croazieră, balistice și drone, lansate de Iran în cursul acestui an 2024. Una care să suscite cu adevărat respect și să descurajeze noi agresiuni și terorisme în Orientul Apropiat.

Or, America lui Biden și Harris s-a opus unei atari riposte și a cerut imperativ Israelului să se abțină de la raiduri asupra bombardarea facilităților nucleare și petroliere iraniene.

Iar Beniamin Netanyahu, copil cuminte și elev disciplinat, s-a conformat. Nu știe America lui Biden și Harris că Israelul e amenințat în însăși existența lui? Ba bine că nu. Dacă ar fi avut alte griji și ar fi uitat ori ignorat amenințarea, ar fi realizat-o văzând amândoi demonstrațiile violente, pro-teroriste de la Columbia University și alte școli înalte de Ivy League, exprimând antisemitismul exterminator alimentat și finanțat de teocrații islamiști de la Teheran.

Rolul trist al Vestului

Chestiunea este însă, că Israelul nu mai e demult amenințat doar de Iran și de interpușii ayatolahilor. Ci și de ideologia stângii progresiste, extremiste,aflate la putere în varii cancelarii occidentale, de la Washington la Londra și de la Madrid la Dublin și Berlin. O ideologie globalistă, marxistă, parțial virulent antievreiască, una care nu mai are ce face cu democrația liberală și cu atât mai puțin cu un stat național evreiesc, fie el și democratic, liberal, și foarte pro-occidental.

În timp ce teroriștii n-au încă mijloacele militare să distrugă statul evreu, cancelariile apusene, tributare parțial unui anti-sionism brutal, care nu e altceva decât antisemitism cu spume, însă vag disimulat sub faldurile criticilor la adresa Israelului, discută, amabile, despre embargouri militare de impus, chipurile, în numele ”drepturilor omului”. Ca și cum nu Israelul ar fi fost atacat de teroriști de mai bine de un. Ca și cum ostaticii israelieni n-ar fi încă prizonieri la islamiști finanțați de ”aliatul major al SUA, Qatar”, susținuți de islamiștii de la cârma Turciei și înarmați de Iran.

Embargourile în pregătire (adoptate probabil imediat după o eventuală victorie a Kamalei Harris în alegerile prezidențiale) ar amplifica exponențial riscurile militare confruntând mica democrație liberală israeliană, amenințată pe față, de ani și decenii, cu genocidul, de către guvernanții islamiști din Iran.

Ce-a realizat deci, în acest context, operațiunea militară israeliană zisă ”Zilele Căinței”?

Un analist de la Jerusalem Post se felicita că operațiunea ar scoate în evidență ”slăbiciunea Americii”, care se mulțumește să avertizeze ”și să rețină Israelul”, în timp ce statul evreu ”amenință și trece la acțiune”. Ceea ce ar scoate în relief, în ochii vecinilor ca Arabia Saudită, capacitatea de acțiune a Israelului, în contrast cu lipsa ei la americani.

Observatorul israelian, un habarnist naiv, a preluat terminologia extremei stângi apusene și se bucura că e posibil ca lovitura IDF să fi fost bine ponderată, astfel încât să se evite o proximă ”escaladare”, escaladarea fiind (ca și în Ucraina) bau-baul împotriva căruia tot avertizează poltronii progresiști din cancelariile din Vest.

Ar fi frumos dacă așa ar fi. Din păcate, la distanță de afișata potență militară israeliană, conformarea conducerii politice de la Ierusalim la reținerea ordonată de americani în Iran demonstrează altceva.

Obediența lui Bibi demonstrează că, sub el, Israelul e la cheremul slăbiciunii americane, iar nu că ar fi în stare să descurajeze realmente inamici mortali de felul Iranului.

Pentru că la ce ajută o forță militară impresionantă (chiar și nucleară) dacă nu poate fi folosită pentru că elita americană antiamericană, care a prescris Statelor Unite de o jumătate de secol să nu cumva să mai câștigă războaie, poruncește cu succes și aliaților Americii să se lase învinși în Ucraina și Israel?

Urmări

Această politică lașă nu are cum să aibă alte consecințe decât escaladarea fără precedent a războaielor actuale, fierbinți și hibride, de pe întregul glob. Nu doar din Orientul Apropiat.

Pentru că va stimula falsa încredere a agresorilor în capacitatea lor de a ridica la nesfârșit mizele, astfel încât să-și extindă puterea, iluzionându-se că ripostele nu vor mai veni.

Prin urmare, țări azi ezitante, foste aliate ferme ale SUA, care nu mai știu pe cine să se bizuie, după ce au fost plenar și repetat dezamăgite de americanii lui Obama și Biden, ca Arabia Saudită, se vor orienta și mai rapid și accentuat spre Rusia, China și Iran, ca furnizoare ale unei părelnice securități. Iată de ce Arabia Saudită a condamnat azi raidurile israeliene asupra marelui dușman și rival șiit din vecinătatea Golfului Persic. Semn că vrea să se aranjeze cu toată lumea, Riadul execută manevre militare comune cu Iranul.

E posibil, chiar probabil, ca pagubele provocate de israelieni infrastructurii militare iraniene să fie apreciabile. Mai ample, decât admit iranienii, ca să nu fie siliți să continue acest joc al loviturilor și ripostelor. Dar și așa, sunt și vor fi insuficiente.

Pentru că un fapt e cert. Pacea în Orientul Apropiat nu va miji decât după debarcarea regimului islamist de la Teheran.

Zilele Căinței e un nume sugestiv. Rămâne doar de stabilit cine urmează să se căiască pentru că s-a ratat atât de jalnic un moment geopolitic poate unic, de natură să permită anihilarea capacității nucleare și economice a unui regim crud și totalitar, care vrea cu dinadinsul genocidul și dușmănește mortal nu doar Israelul, ci toate democrațiile apusene.

Și nu în ultimul rând: Statele Unite.