Când au intrat, dis de dimineață, în casa acestei familii israeliene, tatăl și mama stăteau la masă cu copiii lor, o fată și un băiețel de 8 și de 6 ani. Teroriștii islamiști i-au scos ochii tatălui, în fața copiilor. Apoi i-au tăiat sânii mamei. Au amputat piciorul fetiței. Nu s-au oprit aici. I-au tăiat și băiețelului degetele. Abia apoi i-au executat, cu sânge rece, pe toți.
Vizibil șocat, șeful diplomației americane, Anthony Blinken, relata el însuși această scenă, pentru ca și americanii cei mai pacifiști, și oamenii de pretutindeni să înțeleagă cu ce anume se confruntă statul evreu și de ce Israelul are nu doar dreptul firesc, ci datoria de a se apăra.
Paloarea amintirii și vivacitatea amneziei. Și ziare americane care au înțeles miza conflictului
Între timp, memoria atrocităților săvârșite de interpușii teroriști, islamiști, palestinieni ai Iranului a început să pălească.
Ba a început să pălească, în Vest, înainte ca memoria să apuce să prindă un minim contur.
Fiindcă, după cum scrie la Washington ”Free Beacon”, se vădește în cele întâmplate după 7 octombrie 2023, ”că lumea e împotriva poporului evreu”, de vreme ce ”sprijinul administrației Biden pentru Israel a fost de scurtă durată, fiind urmat rapid de chemări la armistiții, de acuze de genocid din clipa în care israelienii au pus mâna pe arme să se apere, precum și de revolte universitare în cursul cărora studenții participanți la manifestările din campusuri s-au solidarizat cu teroriștii”.
Excelenta publicație din Washington evidențiază însă și capacitatea și creativitatea apărării israeliene, precum și solidaritatea poporului american cu poporul evreu, urât doar de un strat subțire și marginal în Statele Unite. Până și Partidul Democrat, respectiv candidata lui, Harris, au înțeles că a ceda pe față extremei stângi antisemite ar fi ”sinucidere politică”, motiv ”pentru care pretind, până la alegerile din noiembrie, că ar fi pro-Israel”, relevă Free Beacon.
Și Wall Street Journal trage de mânecă administrația Biden-Harris și îi bate obrazul, amintindu-i că baia de sânge de la 7 octombrie e un avertisment. Ziarul new-yorkez cere Americii ”să nu se retragă din Orientul Apropiat, în virtutea iluziei că, întorcând regiunii spatele, poate scăpa de amenințarea Iranului, care urmărește și distrugerea Statelor Unite nu doar a Israelului, linia întâi a frontului occidental. O linie care nu trebuie lăsată să fie înfrântă” și depășită de islamiștii de la Teheran.
Dacă memoria atrocităților islamiste a pălit, vii rămân, în schimb, ipocrizia declarațiilor politicienilor occidentali și vituperările antisemite ale comentatorilor pro-teroriști ai stângii care înfierează la nesfârșit Israelul, ”sionismul”, pe premierul israelian, pe ostașii statului evreu, transformați cu toții, neobosit, din victime în presupuși ”făptași”.
Circulă în Occident și variante ale propagandei islamiste, iraniane, care pretinde că ”doar prin rezolvarea chestiunii palestiniene s-ar instala, chipurile, pacea în Orientul Apropiat. Nimic mai puțin adevărat. Islamismul a declanșat un deceniu de război irano-irakian care n-a avut nimic de-a face cu litigiul israeliano-alestinian, Nici primăvara arabă, nici genocidul din Sudan, nici războiul civil sirian, cu crimele în masă ale regimului Assad susținut de Rusia și Iran n-au avut nimic de-a face cu ”soluția celor două state”. Dar propaganda antisemită încearcă, infatigabil, să obțină amplificarea presiunilor occidentale asupra victimei islamismului dezlănțuit de iranieni.
Totuși, nu văd în Vest lumina tiparului doar minciuni, instigări și comentarii duplicitare
Mai precauți decât colegii lor de stânga din alte state apusene, editorialiștii germani care știu că ”securitatea Israelului”, dixit Merkel, ”este (teoretic) rațiune de stat a Germaniei”, nu uită de regulă să consemneze că statul evreu are dreptul de a se apăra.
Unele ziare, puține de tot, între care Leipziger Zeitung, din estul Germaniei, unde numărul imigranților musulmani și al islamiștilor e relativ mic, rostesc adevărul fără înconjur, apărând decizia Israelului de a lupta cu arma în mână:
”ce stat democratic ar fi acceptat să fie atacat cu această sângeroasă sălbăticie și să devina ținta unui permanent tir de rachete fără să riposteze? Cei care au luat ostatică întreaga regiune sunt extremiștii islamici și, mai ales, Iranul. Ei poartă răspunderea pentru zecile de mii de morți din Gaza și Liban”.
Cotidianul din Leipzig mai relevă, de asemenea, că ”Israelul nu e, ca democrație, vreun pericol pentru cineva, cât timp nu e atacat. Și nu reprezintă vreun pericol decât pentru cei pentru care democrația însăși e un pericol”.
Unii amintesc și de captivitatea în care continuă să se afle peste 100 de ostatici israelieni, (din care 35 declarați morți) răpiți de teroriști în Gaza. Ceea ce interzice păcii să se apropie.
Cu atât mai departe rămâne ea, cu cât Iranul a atacat în două rânduri, cu sute de rachete, Israelul, iar numărul ”victimelor din Gaza ia proporții”, alimentând, cum scrie un ziar renan, ”propaganda islamistă din lumea arabă” și din Europa. Dar Rhein-Zeitung din Koblenz bate câmpii, când afirmă că moartea liderului Hezbollah, Nasrallah, ar fi iscat în Liban ”un vid periculos de putere” și sugerează că, în Gaza, cei 42.000 de morți clamați de Hamas ar fi ”victime” ale israelienilor. Când ar trebui să fie clar că sunt victimele terorii, ale urii antisemite, ale ideologiei islamiste.
Există editorialiști germani care admit că, pe nemți și pe evrei îi unește dorința păcii, dar că au optat pentru drumuri diferite care să ducă la ea. Ceea ce pe germani ”îi disperă”, cum remarcă un comentator din Cottbus. Jurnalistul neamț se arată vag uimit cererile compatrioților săi de ”încetare a focului” și de ”negocieri”, în condițiile în care ”statul evreu e atacat zilnic, fără oprire”.
Pe alții îi revoltă practica unor părinți extremiști de a-și trimite copiii la demonstrații pro-teroriste, spre a scanda lozinci genocidare, antisemite, interzise de lege, ”știind că nu pot fi pedepsiți, pentru că n-au împlinit încă vârsta răspunderii penale și a traducerii în justiție”.
Cum îi văd nemții pe evrei
În fine, publică adevărul și comentatori care pun degetul pe rana ipocriziei care a însoțit Republica Federală de la fondarea Germaniei apusene. Ea pretindea că, după catastrofa nazistă și Holocaust, antisemitismul ar fi fost învins. Or, Schwäbische Zeitung amintește de ”frica evreilor germani de a purta kippa pe stradă, în timp ce antisemiții pro-teroriști se bucură la demonstrațiile lor (adesea violente, nota mea) de impunitate în fața legii”.
În rest, antisemiții ascunși pe după deget dar corecți politic, admit, ca Tagesspiegel din Berlin (oraș plin de islamiști și extremiști de stânga) că Israelul ”are dreptul de a se apăra”, dar sugerează, fals, că statul evreu n-ar proceda ”proporțional”, fără să precizeze, firește, ce-ar însemna să acționeze ”proporțional”: ca soldații israelieni să violeze același număr de femei palestiniene precum israeliencele violate la 7 octombrie, în timp ce li se tăiau sânii ori erau spintecate, de la organele genitale în sus, cu pumnalul terorist din dotare? Să măcelărească și să ardă de vii același număr de bebeluși separat sau împreună cu mămicile lor palestiniene? Să asasineze același număr de bătrâni arabi? Să răpească și să ia ostatici, să abuzeze de locuitorii fâșiei Gaza prefăcându-i în scuturi vii?
În timp ce germanii, protejați de scutul nuclear american și de NATO, deci tot de SUA, și-au permis să susțină că lecția Holocaustului ar fi ”să i se spună pe veci războiului nu”, evreii au dedus din exterminarea lor de către naziști și aliații lor europeni că nu mai trebuie să fie, vreodată, victime neajutorate și să se mai lase atacați și exterminați fără să se apere.
Cum îi iubesc azi cei mai mulți germani pe evrei?
Mult, foarte mult, relevă Jacques Schuster de la ”Welt am Sonntag”. Doar că îi vor pe iudeii lor ”ori morți în Holocaust, ori supraviețuitori blânzi care să sufere în tăcere din cauza trecutului”.
Să-i ferească cerul pe evreii care nu se supun acestui tipar.
Ce li se întâmplă dacă îndrăznesc să se opună diktatului nemțesc?
”Vor recolta cu toții incomprehensiunea și ura nemților. Prototipul acestor germani e șefa diplomației, Baerbock, un exemplu de semeție moralizatoare”, scrie Schuster.
Rolul evreilor pentru nemți? Să le servească de femei de serviciu ”în echipa de salubrizare a maculatei conștiințe naționale germane, care să nu deranjeze și să nu scoată din ei decât banalități.”
Căci ”Auschwitz e”, din unghiul multor nemți, ”un soi de școală de bună purtare pentru evrei și vai de cei care nu-și asumă cele învățate la această universitate a bunelor maniere!”.
Dar se mai tipăresc și comentarii oneste, în Europa. De pildă în Danemarca. Unde Jyllands Posten din Arhus reține că ”sunt greu de înțeles nu doar cea mai sângeroasă zi din istoria postbelică a evreilor și unul dintre cele mai brutale atentate teroriste din istorie” (în fapt, nota mea, cel mai brutal, căci l-a depășit ca atrocitate și număr de victime proporțional cu dimensiunile populației și pe cel de la 9/11, din SUA). ”Și mai greu de înțeles sunt numărul mare de oameni care-și exprimă simpatia pentru Hamas și comprehensiunea pentru atentat”. Ziarul relevă că trebuie păstrată memoria eventimentelor de la 7 octombrie ”nu din pricina războiului de dinainte și de după”, ci pentru ce s-a întâmplat atunci”.
Un ziar polonez se miră că i se cere Israelului să accepte negocieri, cât timp nimeni, de partea palestiniană, n-a regretat masacrul de la 7 octombrie. Nici liderul autonomiei palestiniene, Mahmud Abbas.
Iar elvețianul Neue Zürcher Zeitung pune punctul pe i, scriind că ”paie pe foc pun mereu, voluntar sau involuntar, extremiștii de stânga, întrucât ”creează climatul de natură să-i facă pe extremiștii musulmani să se simtă legitimați să atace evrei”. Una e, potrivit cotidianului din Zürich, să critici duritatea intervenției militare israeliene în Gaza. Cu totul alta să întorci adevărul pe dos, atribuindu-i Israelului comiterea unui genocid”.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.