Boicotarea aliatului. Kamala și America ei

Cine e Kamala? Și ce o supără la mesajul premierului israelian pe ea și pe colegii împreună cu care i-a boicotat discursul rostit la Washington, în Congres?

Sunt Petre Iancu și consemnez că Vicepreședinta a avut miercuri de trecut un test simplu, apt s-o arate elementar calificată pentru o posibilă șefie a statului. L-a căzut lamentabil. Joi a încercat s-o dreagă. Nu i-a prea ieșit.

Opțiunea vicepreședintei care ar vrea să-i conducă pe toți americanii. Inclusiv evrei

Harris a ales să absenteze de la istoricul moment al celui de-al patrulea discurs rostit la invitația Congresului și a celor două principale partide americane în fața Camerelor Reunite ale forului legislativ american de un aliat important al SUA, premier ales al singurei democrații din Orientul Apropiat. Fapt important de subliniat, de vreme ce alocuțiunea lui s-a axat mai cu seamă pe nevoia apărării democrației (americane și israeliene) și a civilizației aflate, toate, sub atacul barbar al terorismului și islamismului exportat de regimul iranian.

Nu mai puțin important: nici un șef de stat sau de guvern străin n-a fost invitat vreodat de 4 ori să rostească un discurs în fața camerelor reunite ale Congresului american. Netanyahu, cel mai longeviv lider democratic din Vest, s-a bucurat de această onoare.

La precedenta, din 2015, vicepreședintele Biden l-a boicotat, pentru că premierul îl contrase pe șeful său, Obama, cerându-i, pe drept cuvânt, președintelui să-și schimbe dezstruoasa politică de împăciuitorism față de Iran.

E clar azi, că și atunci dreptatea a fost de partea liderului israelian. Dar atunci, exista un motiv politic intern ca Biden să rămână absent.

Ce motiv politic intern a dictat acum ca Harris să aleagă să nu fie de față? Ea a optat, în schimb, pentru prezența la reuniunea unei banale frății. Nu că ar fi trebuit să rateze acea întâlnire. Dar data derulării ei poate fi reprogramată. N-a fost.

Ca atare, fuga ei de la un eveniment cu reverberații globale, în centrul căruia figura un lider ales democratic al unei națiuni aflate în război cu terorismul și totalitarismul antisemit și antiamerican, ridică numeroase întrebări alarmante. Și nu doar cu privire la antisemitismul, de care o acuză (în ciuda soțului ei evreu) adversarul republican în cursa prezidențială, Donald Trump.

Semnificația reală a boicotului Kamalei

Căci n-a fost doar o absență, ci un mesaj politic clar. Anti-israelian. Pro-extremist. În contextul boicotului discursului (de altfel briliant, al lui Netanyahu) al unor congresmeni democrați și al anunțatelor proteste de stradă pro-teroriste, concomitente, lipsa Kamalei nu putea să însemne decât că Harris s-a solidarizat cu antisioniștii și antisemiții de extremă stânga. Și că s-a disociat demonstrativ de mesajul pro-american al prim-ministrului israelian. Pentru că, probabil, crede că în acest fel va câștiga scrutinul prezidențial. Halal.

Or, oaspetele israelian nu s-a rezumat să-i mulțumească președintelui Biden și Statelor Unite, ci a reliefat că, în actualul război, israelienii luptă și pentru valorile americane. Pentru americani, luați și ei în vizor de axa teroristă condusă de Iran.

Acesta e mesajul pro-american pe care Kamala Harris l-a boicotat, Rashida Tlaib l-a însoțit cu insulte, iar Nancy Pelosi l-a băgat, retoric, în pământ.  Boicotul Kamalei (calificat de șeful Camerei Reprezentanților, Mike Johnson ca ”revoltător și de neiertat”) ridică până și din unghiul adepților ei întrebări presante cu privire la poziția ei față de conflictul din Orientul Apropiat. Cu privire la claritatea ei morală și loialitatea față de aliați, cu privire la terorism și la extremismul de stânga trecut cu arme și bagaje în tabăra islamistă. Ridică întrebări și cu privire la judecata ei politică și capacitatea ei generică de a judeca și interpreta situații complexe. Și de a-și calibra just reacțiile și acțiunile.

Căci dacă ar fi gândit politic rezonabil, Kamala Harris ar fi știut că stânga oricum o va vota, dar că la centru și cu siguranță la dreapta spectrului politic americanii sunt aproape in corpore pro-israelieni.

Apoi, oare pe ce forțe s-ar baza ea în partid și în SUA, ca șefă a statului?

Unii dregători democrați de extrema stângă sau tinzând spre radicalism progesist au ales și ei să boicoteze, să osândească discursul memorabil al lui Netanyahu cu furie proletară, să-l demonizeze. Sau să demonstreze în Congres împotriva lui prin arborarea de semne ofensatoare oaspetelui ales democratic, calificat drept presupus ”criminal de război”, cum a făcut americanca de origine palestiniană Rashida Tlaib.

Dar Kamala nu e o simplă deputată. E șefa Senatului și candidata partidului Rashidei Tlaib la președinție. Și în timp ce ele trei și alții ca ele protestau cum știau (prin prezență, absență, insultă și vituperări) față de omul și liderul israelian Netanyahu (nu față de discursul său, care n-a părut să le intereseze cu adevărat) alte proteste, nu mai puțin organizate, dar net mai violente, aveau loc în afara Congresului american.

Elocventa tăcere a Kamalei

Nu mai puțin gravă decât boicotul ei a fost tăcerea ei ulterioară în reacție la aceste proteste. Una întreruptă abia după 24 de ore, printr-un comunicat relativ sec, de condamnare a Hamas, a antisemitismului, a violenței și a arderii drapelului american. Dar pentru ce a durat atât de uluitor de mult? Ce treburi extrem de presant au durat o zi înaintea unei reacții tardive, care ar fi trebuit să iasă ca din pușcă din ea?

Ca și cum n-ar fi trecut doar două săptămâni de la șocul violenței politice debordante soldate cu uciderea unui om în cursul eșuatei tentative de asasinare a candidatului republican la președinție, capitala Americii fusese din nou scufundată în brutalități ale extremei stângi antisemite, islamiste și pro-teroriste.

Au fost atacați și bătuți polițiști. Dar Kamala a tăcut timp de o zi. A fost smuls steagul american și a fost ars, în timp ce se scandau lozinci de maximă ură la adresa drapelului Statelor Unite. Dar Kamala a tăcut îndelung. Drapelul american a fost înlocuit cu cel palestinian. Dar Kamala a tăcut interminabil. Pro-teroriștii au scandat: ”Vine Hamas”! Iar nu: ”vrem soluția celor două state”. Dar Kamala a tăcut mâlc, zeci de ore în șir. S-au fluturat steagurile Hamas. Dar pe Kamala n-a interesat-o și n-a revoltat-o.

Cum de e posibil să aibă nevoie de o zi și o noapte, ca să dea un comunicat de câteva rânduri?

Asta arată relativ clar cât de ambiguu (și în fond ostil valorilor occidentale) se poziționează ea față de Israel, față de terorism, față de SUA, al căror steag a fost vandalizat, față de lege și apărarea ei, de vreme ce e voie, peste ocean, să arzi steagul american care-ți aparține, dar nu drapelul proprietate a statului sau a altora.  

Iar toate acestea după ce președintele, care-o susține în cursa prezidențială, afirma în obositul (dar apocalipticul) său mesaj de adio că America e o țară grozavă, de vreme ce i-a permis lui, un ”copil bâlbâit”, să ajungă unde a ajuns, dar e la capăt de drum și nu va mai fi ce este, dacă americanii nu aleg în noiembrie pe cine trebuie (și vrea el, Biden).

Cum observa o jurnalistă de peste ocean în reacție la alocuțiunea lui: ”dar oare ce a făcut administrația (de stânga, democrată) în ultimii 4 ani, dacă democrația americană e în halul în care e?” Nu promisese Biden c-o salvează? Nu acesta fusese scopul președinției sale, secondate de Kamala?

Iată că America nu de Trump și de republicani se cere salvată. Ci de extremiștii în fața cărora s-a căciulit în repetate rânduri Kamala Harris. De pildă când, în cele aproape zece luni de război declanșat de masacrele din Israel ale teroriștilor islamiști interpuși ai Iranului, Kamala a avut intervenții aberante. Când a afirmat, bunăoară, că oamenii din Gaza ar ”flămânzi din cauza Israelului” (iar nu a teroriștilor care au declanșat războiul și le furau mâncarea oamenilor). Sau când i-a lăudat pe adepții jihadiști, antisemiți, protestând violent în universitățile de elită americane împotriva Israelului care se apăra de un act de genocid, afirmând că protestele din campusuri ar ”arăta exact cum ar trebui să fie o emoție omenească”. Dixit Harris. Iată contextul gafei monumentale a absenței ei din Senat la discursul liderului israelian. Care a făcut impresia că Harris susține din toată inima și celelate boicoturi și proteste ale gloatei antisemite.

Care nu se rezumă la a ocupa campusurile universitare. După chipul și asemănare ei a fost creată America haosului terorist. Așa arată America revoluționară pustiind capitala țării. Așa arată America de extremă stânga, iubind islamismul. Așa arată America antiamericană care afirmă că ar ”apăra democrația”, în timp ce o îngroapă.

Iată cine pare fi, prin urmare, Kamala Harris, în fapt. Kamala e personificarea unei teribile minciuni despre democrație. Una monumentală. Și pare dispusă să se transforme în vârful de lance a revoluției neo-marxist-islamiste, al cărei vis umed este demolarea statului de drept american. (Faptul că Harris se întâlnește în particular cu Netanyahu nu schimbă această impresie. Căci altfel vicepreședinta nu susținea revoluția zisă ”intifada globală” prin boicotul și tăcerea ei, întreruptă doar in extremis. Altfel sărea instantaneu, oriunde s-ar fi aflat, să protesteze cu toată fermitatea împotriva antiamericanismului manifestat de protestatarii antisemiți și pro-teroriști care au devastat capitala Statelor Unite).

Iată deci, ceea ce pare a fi America simpatiilor ei inavuabile: America anti-americană, violentă, extremistă, teroristă, totalitară. Kamala a avut de trecut un test simplu. L-a picat jalnic.