E 14 iulie și îmi amintesc de Paris, cu dorul și cu jalea cu care am impresia că se gândea la capitala Franței cotropite, în plin război mondial, Mihail Sebastian.
Durerea lui mi se pare mai actuală decât oricând, în ultimii 80 de ani. Parisul e cotropit și înjosit din nou. De această dată nu de naziștii clasici, nemți, ci de urmașii lor de stânga. Și de aliații lor islamiști.
Invadarea și degringolada Franței n-au început ieri sau alaltăieri, ci atunci când o elită ineptă a pus pe picioare o politică imigraționistă aberantă, care a adus în țară ample segmente de extremiști antisemiți complet neintegrabili, în paralel cu o politică externă națională și europeană lașă, împăciuitoristă, retractilă și obedientă față de cele mai agresive tiranii.
Decăderea începuse înainte, când republica, smintită de trufie ”iluministă”, a adoptat, după ce-și decapitase regele, politici antireligioase radicale, lăsându-se ulterior călcată în picioare de Hitler, iar apoi îngenuncheată de elite staliniste, complice cu criminalii în masă bolșevici.
Nebunia nu s-a oprit aici. Sărăcirea țării de către stânga și prăbușirea guvernării socialiste nu s-au soldat, cum ar fi fost normal, cu o reconstrucție girată de forțe de centru-dreapta, ci cu inventarea și propulsarea la putere a unui semeț clovn populist, mitoman și complet incompetent, ca Emmanuel Macron.
Care, după ce s-a văzut cu sacii în căruță, a devenit cezaric. Și când s-a văzut amendat la alegerile europene de un electorat total dezabuzat de gogoșile, gafele și aberațiile noului Bonaparte, s-a simțit cuprins de vanitate și de o criză de personalitate. Așa că a pus țara politic pe foc, decretând inutile alegeri anticipate.
După care, văzând că dreapta câștigă, a făcut și o alianță electorală cu extrema stângă antisemită, amintind fatal de căderea în brațele lui Hitler a nedemocraticei drepte germane interbelice.
Acest Caesar-Macron care și-a bătut joc de democrație în Europa când a scuipat cu boltă pe un candidat câștigător de la PPE, ca s-o pună în locul lui pe feblețea sa, Ursula von der Leyen, a condus ani la rând nu doar Franța, ci și Europa, dând-o, împreună cu Angela Merkel, iar apoi cu Scholz, pe mâna imperialismului rusesc și a lui Putin.
Acum, ca întotdeauna cu coada pe sus, Macron se erijează în reper ”moral” și în penibil avertizor de integritate împotriva unei drepte care a ajuns de mult, programatic, la centrul spectrului politic. În răstimp, Caesar părăsește acest centru și se apleacă până la pamânt, pentru ca pe spinarea lui să urce la putere primul maoist cu simpatii și alianțe islamo-fasciste și antisemite care se pregătește să preia un guvern în Vest.
Aș vrea să-i urez Franței la mulți ani. Dar mai știu eu, oare, cărei Franțe să-i doresc viață lungă? Celei antisemite, melenchoniste? Franței lui islamisto-nazisto-comuniste, antigermane și antieuropene?
Știu. Există și-o altă Franță. Dar, helas, sub ochii mei, Hexagonul s-a transformat, în numele ”democrației” macroniste, în platforma isterică și violentă a celui mai sinistru terorism și antisemitism, a celor mai odioși violatori și asasini în masă, a celor mai genocidare grupări care au existat și prosperat, vreodată, în Europa.
Rabinul șef al capitalei franceze, Moshe Sebbag, i-a chemat, în reacție, pe tinerii evrei să emigreze. Pentru că ”nu mai au un viitor în Franța”. Și 400.000 din jumătatea de milion de evrei germani au emigrat înainte de s-au aprins cuptoarele la Auschwitz.
E 14 iulie și mă gândesc, dezolat, la cuvintele întristate ale lui Mihail Sebastian, când Parisul, vinovat ani la rând că s-a complăcut în împăciuitorism față de Hitler, a devenit martorul umilirii Franței călcate, rănite, mutilate de șenilele invadatoare, naziste.
De-o viață avertizez împotriva repetării istoriei. Am cam obosit. La mulți ani, democrație franceză, în cotloanele, în subteranele, în mansardele, în maquis-ul în care te ascunzi.