”Virtuți” de prostituată: politica și ultimatumul lui Gantz

Cea ”mai veche profesiune” din lume? E rudă bună cu politica. Iar cea din urmă pare a fi ceea de-a doua meserie, ca vechime.

Deși iudaismul e un monoteism etic, nici evreii nu sunt la adăpost. ”Trebuie să devenim un popor cu stat, cu steaguri, cu hoți de buzunare și curve”, credea, în epoca lui sionistă, de dinainte de crearea statului evreu, celebrul Arthur Koestler.

Statul s-a făcut, drapelele s-au arborat, hoții de buzunare au fost încorporați și luptă alături de soldații cinstiți riscându-și viața la Rafah și la Jabalyia, iar târfele au intrat în politică. Puțin le pasă lor de etică. De pildă de principiul că nu există, pe timp e război, decât un singur lider, mai ales dacă premierul e democratic ales. Așa cum nu se poate avea o apărare eficientă, în absența unității națiunii atacate.

Dar nu e Netanyahu criticabil? Cum să nu.

I-am cerut demisia când, după 7 octombrie, am realizat că nu e doar vinovat pentru mega-masacrul terorist comis de interpușii islamiști, suniți, din Gaza, ai Iranului șiit, de vreme ce a ratat varii șanse de a combate până la desființare Hamas, iar apoi a împărtășit iluzia stângii occidentale că se poate negocia până și cu o mișcare totalitară și genocidară. Ceea ce e o mantră imbecilă a stângii globale, care a smintit și birocrația din subordinea lui.

Am înțeles, desigur, ca atâția alții, ideea necesității unui guvern de uniune națională care să poarte războiul până la o victorie incontestabilă asupra jihadiștilor din Gaza.

Am recomandat continuarea lui până la distrugerea Hezbollah și a altor interpuși ai Iranului și pedepsirea exemplară a patronilor lor, care au declanșat actualul război de la Teheran, probabil la ordinul Rusiei, întru distragerea atenției generale de la cotropirea Ucrainei.

Dar l-am atenționat pe premier (în ”Demisia Bibi”), că nu mai are opțiune bune, fiindcă orice ar decide (continuarea sau întreruperea războiului, de pildă) se va expune invariabil acuzei că ar acționa în propriul interes. Ceea ce i se reproșează tot mai strident, inclusiv de cei doi colegi cu maxim de putere, alcătuind, împreună cu el, cabinetul israelian de război.

Planul de după

A început dansul ministrul de război Gallant. Apoi, l-a continuat predecesorul său centrist, Gantz. Amândoi i-au cerut ultimativ premierului un plan ”pentru ziua de după”.  

Acest ”plan” al zilei de ”după” (deci de după capitularea Hamas) e obsesia administrației americane, aflate la cheremul extremei stângi, americane. Căci Biden și camarila lui cred că nu s-ar putea lipsi de salvarea Hamas prin invocarea utopicului plan și nici de voturile pro-teroriștilor arabi din Michigan, dacă vrea să mai câștige o dată scrutinul prezidențial, voturi care i-ar lipsi candidatului democrat dacă Hamas e anihilat (și) la Rafah.

Ce n-a făcut Biden ca să calmeze tabăra extremistă, pro-palestiniană din SUA? I-a interzis, practic, Israelului, o ofensivă terestră de amploare în Rafah. I-a reținut aliatului său principal din regiune armele necesare, pe timp de război, ceea ce e trădare și constituie o ilegalitate de natură să surpe ultimul rest de credibilitate a SUA, ca partener strategic. A demarat o acțiune fără precedent, de ”regime change”, împotriva unui aliat democratic, procedură prin tradiție rezervată doar celor mai implacabili și sângeroși tirani totalitari. În plus, Biden l-a criticat repetat și deschis pe liderul executiv al statului democratic care se apără de-o agresiune, curtându-i pe rivalii săi interni.

Cine sunt ei? Gantz și Gallant, colegii de cabinet de război și de guvern de uniune națională ai mult detestatului premier Beniamin Netanyhu. Căruia ambii i-au dat un ultimatum,  la doar câteva săptămâni după ce au fost invitați și curtați la Washington de președintele Biden, marele inamic al mult înjuratului și insultatului șef al executivului israelian.

Ce i s-a cerut ultimativ premierului e bine, e frumos, pare de bun simț. E atrăgător, ca o tânără gheișă. În plus, e, parțial, de o cinste și credință egale cu loialitatea celei din urmă.

Planul lui Gantz în 6 puncte

Gantz a declarat sâmbătă că vrea ca executivul condus de Netanyahu să realizeze, până la 8 iunie, un plan în șase puncte pentru ziua de după înfângerea Hamas. Șeful partidului Unitate Națională (Kahol Lavan), o formațiune de centru, a estimat că ceva n-ar fi în regulă cu modul în care este condusă țara, el nemaifiind dispus să rămână în coaliția formată de urgență după masacrele de la 7 octombrie, dacă premierul nu vine cu o strategie concretă. Ca și cum el n-ar face parte din această conducere, presupusă a fi ”în neregulă”.

Iată ce-i solicită, concret, premierului: 1.) să repatrieze ostaticii; 2.) să debarce learshipul Hamas; 3:) să demilitarizeze fâșia; 4.) să readucă la casele lor locuitorii evacuați din nordul Israelului, 5.) să promoveze normalizarea relațiilor cu Arabia Saudită, ca parte a unei alianțe internaționale și occidentale, anti-iraniene; 5.) să adopte o lege a încorporării care să-i includă pe tinerii exceptați din motive religioase și, (mai ales, nota mea), 6:) „să (se) creeze un mecanism internațional de guvernare civilă pentru Gaza, care să includă elemente americane, europene, arabe și palestiniene — ce va servi și ca bază pentru o alternativă viitoare care nu este Hamas și nici Autoritatea Palestiniană”.

Pompos anunțatul ”plan de 6 puncte” e ceea ce urmărește de aproape 8 luni Israelul, în speță IDF, armata, sub conducerea cabinetului de război din care cu onor fac parte Gantz și Gallant, nu doar premierul Netanyahu.

Deși parte din extrema dreaptă ar vrea refacerea așezărilor evreiești din Gaza, iar Hamas și comunitatea internațională insistă ca fâșia să rămână ”judenrein” și ”judenfrei”, niciun politician responsabil din guvern sau din Israel nu vrea altceva decât enunță cele 6 puncte avansate de Gantz. Problema e că îndeplinirea lui aduce a finalizarea primului plan cincinal întocmit de comuniști în România. Și a celor următoare.

E perfect, e minunat, dar nu se poate. De ce?

Pentru că nu este realist. Și nu doar pentru că Hamas e departe de a fi capitulat în Gaza. Nu doar pentru că ostaticii sunt departe de a fi fost depistați, ori aduși acasă printr-un acord, iar Netanyahu (singur) nu poate garanta succesul reclamat în mod delirant, până la 8 iunie, al unei întreprinderi în care s-a eșuat în trei.

Căci teroriștii au torpilat sistematic orice virtuală înțelegere, indiferent cât de ample s-au dovedit concesiile israeliene, pentru că spectacolul jalnic, de căciulire în fața extremei stângi aliate cu islamiștii, oferit de administrația din Washington, a alimentat speranțele Hamas că jihadiștii vor obține totul de la Biden, fără să fie nevoiți să-i elibereze pe captivi.

Ci și, mai ales, pentru că NU EXISTĂ ENTITATEA INTERNAȚIONALĂ, aptă și dispusă să preia, recte să i se transfere puterea în Gaza și să le țină piept oștirilor teroriste.  

În plus, plecarea din cabinet a domnului Gantz n-ar forța prăbușirea lui Netanyahu, ci l-ar face doar mai dependent decât acum de extermiștii de dreapta din guvernul său, care-i asigură majoritatea în Knesset și fără ajutorul deputaților din Kahol Lavan.

Și atunci?

De ce au simțit Gantz și Gallant nevoia de a fisura unitatea conducerii țării pe timp de război spre a promova o utopie?

Nu știu ei că, așa cum americanii se mai află și azi în Irak, iar retragerea lor din Afganistan a fost o istorică greșeală, nimic nu va scuti statul evreu de necesitatea de a păstra în Gaza trupe israeliene suficiente să împiedice revenirea la putere a jihadiștilor? Nu știu ei că nimeni nu va dori preluarea acestei misiuni în afară de jihadiștii înșiși, precum și de patronii teroriștilor din Qatar și Iran?

Nu știu ei că Israelul e, cum spune filosoful francez Bernard Henry Levy, ”esențialmente singur”? Și că în solitudinea lui, are mai mare nevoie de unitate internă decât oricând, în istoria de 3000 de ani a poporului evreu?

E cât se poate de probabil ca Gantz și Gallant să fi vrut să se pună bine atât cu administrația Biden, în speranța că vor obține prestigiul și ajutorul necesare câștigării viitoarelor alegeri, cât și cu crescânda opoziție internă, grav nemulțumită de eșecul acordurilor pentru eliberarea ostaticilor, ca și de amânarea confruntării cu Hezbollah, care continuă să împiedice revenirea acasă a locuitorilor din nordul Israelului.

În preacurvia lor, ultimatumurile încearcă să acrediteze ideea că, deși au participat la adoptarea tuturor deciziilor esențiale, care nu s-au soldat cu scontata izbândă, doi din membrii cabinetului de război n-ar fi avut nicio vină pentru eșecuri sau întârzierea victoriei, rezultate din hotărârile pe care, presați de americani, le-au adoptat tustrei emițătorii lor.

Ca și cum într-un exeutiv de trei miniștri, în care deciziile s-au adoptat nu arbitrar, de către un lider, ci prin majoritate de voturi, doi dintre decidenți n-ar purta nicio responsabilitate, răspunderea pentru tot ce n-a mers optim revenindu-i exclusiv celui de-al treilea. Care, ce extraordinar de convenabil, e cu atât mai adecvat rolului de țap ispășitor pentru gheișele care-l trădează, cu cât se întâmplă să fie detestat rău și de Biden.

Ce fac ultimatumurile, în curvăsăria lor, efectiv?

Ultimatumurile dezbină. Iscă gâlceavă. Fac rău. Și amplifică presiunea pe premier, pe IDF, pe statul evreu și pe democrațiile liberale agresate de teroriștii islamiști din Gaza (așa cum putiniștii au cotropit Ucraina).

Delestează Hamas și ia povara de pe umerii aliaților jihadiștilor de pretutindeni, de la cei din Qatar, Teheran, Ankara, la cei de la Moscova, Beijing, Pretoria și Washington, spre a o plasa exclusiv pe umerii liderului israelian.

E posibil ca, orbiți de parțial justificata ostilitate generată de Netanyahu, mulți israelieni să piardă o vreme din vedere prostituarea din politicianismul unora. Ori s-o confunde cu fapte bune, frumoase și atrăgătoare, precum unele gheișe.

Dar va veni timpul în care cei mai mulți vor înțelege adevărul și tentativa de a-i manipula.