Hamas anunță acceptarea unui armistițiu. Dar teroarea va continua

N-aduce anul ce a adus ceasul la Rafah? Ce-a determinat Hamas să accepte, după luni de zile de refuz obstinat, un acord de încetare a focului în Gaza?

Pare evident. În ziua în care teroriștii islamiști au acceptat, teoretic, schimbul de captivi, (în conformitate însă cu o propunere ”egipteano-qatareză”, nu israeliană, ceea ce ridică mari semne de întrebare) israelienii începuseră cu doar câteva ore înainte să sfideze avertismentele internaționale și să evacueze populația civilă din Rafah, dând semne clare că vor să întreprindă în fine demersuri concrete de eliberare manu militari a ostaticilor evrei. Dar Hamas chiar a acceptat un acord? Iar dacă da, ce anume? Căci israelienii au calificat termenii acordului propus de Qatar și Egipt inacceptabil.

Și de ce s-a mișcat Hamas abia acum?

Dacă nu e război psihologic, liderii teroriști s-au mișcat de frică. Pentru că SUA l-au oprit cu toate mijloacele la dispoziție, prin presiuni insuportabile, pe premierul Netanyahu, să ia necesarele măsuri de apărare a statului evreu și să intre, până acum, în Rafah. Unde armata israeliană a început abia luni, 6 mai, să opereze în estul localității. Iar Netanyahu s-a supus, luni de zile, interdicției americane.

Câți ostatici au pierit oare, ori au suferit indicibile torturi, doar din cauză că guvernanții americani din subordinea celui mai prost președinte al SUA din istorie le-au impus israelienilor să nu intre în Rafah, ci să aștepte, să aștepte, să aștepte interminabil, să aștepte indefinit și împotriva oricărei rațiuni, din motive pasămite ”umanitare”?

Or, dacă umanitare ar fi fost și nu politice ori electorale, așa cum au fost în realitate, unde le-a fost guvernanților din Washington omenia cu privire la ostaticii americani din Gaza? Sau sunt acești oameni și evreii în genere ceva mai puțin prețioși decât civilii palestinieni?

Premierul israelian a declarat, comemorând luni cele 6 milioane de victime ale Holocaustului, că statul evreu va urma să lupte la nevoie și absolut singur împotriva teroriștilor Hamas, temniceri, de 7 luni, ai ostaticilor răpiți din chibuțuri.

Iată-i pe evrei singuri. Din nou. Ca în epoca nazistă, în care evreii amenințați cu exterminarea în numele superiorității rasei germane și ariene solicitau disperați vize de intrare în țările emisferei occidentale, de la Țara de Foc la glaciala Canadă și erau refuzați pretutindeni de parcă ar fi fost râioși, leproși, tuberculoși. Iată-i iar izolați. Iată-i singuri, din nou.

Iată-i fără aliați onești. Dar unde oare i-au rămas cei cinstiți? Și de ce trebui să lupte Israelul de unul singur? Unde e aliatul său american?

Unde sunt democrațiile liberale atacate indirect de agresorii Ucrainei și ai statului evreu, țări aflate ferm în tabăra statelor ce îmbrățișează valorile democratice liberale? De ce se afirmă, la Axios, că administrația americană a reținut recent muniția destinată Țării Sfinte, care e obligată să se apere de inamici genocidari armați din nord, sud și est, animați de ”studenți” pro-teroriști din SUA, care au deschis un front suplimentar?

Unde sunt creștinii, care știu că ținta islamisto-sino-putinistă nu e doar statul evreu, nu e doar Ucraina, ci întreaga civilizație iudeo-creștină, cu tot cu democrațiile ei liberale?  

Cum se explică faptul că și dregătorii americani și aproape toată lumea (cu excepția oamenilor sănătoși la cap care iubesc libertatea) au făcut și mai fac tot ce le stă în puteri pentru a salva o abjectă, o abominabilă organizație teroristă islamistă, autoarea celui mai terifiant masacru antievreiesc de la Holocaust încoace, țipând ca din gură de șarpe ca trupele israeliene să nu intre în Rafah? Din motive umanitare?

Să fim serioși

Israelul evacuează întreaga populație civilă înintea unei operațiuni militare. Iar dacă omenia i-ar fi animat realmente pe critici, în fapt pe calomniatorii antisemiți ai statului evreu, unde le-a fost și le e indignarea când pier sute de mii de civili în Siria și Irak, când Gărzile Revoluționare Iraniene răpesc de pe stradă fete și femei, sunt violate și ucise apoi pentru că n-au purtat basmaua islamică? Unde au fost să iasă în stradă să protesteze studenții și să ceară SUA, cu putere, să nu părăsească Afganistanul, pentru ca fetele călcate în picioare și măritate cu forța de talibani să poată continua școala? De ce nu sunt pline străzile de studenți revoltați de crimele comise de ruși în Ucraina?

Am scris și am vorbit până mi s-a răcit gura despre ordinea mondială și maniera în care o distruge Rusia. Și, de când America lui Obama îi dă voie, de Iran. Cu ajutorul Chinei și al interpușilor islamiști ai ayatolahilor de la Teheran din Liban, Irak, Siria, Gaza, Yemen.

Am crezut că rațiunea, glasul libertății, valorile democrației și bunul simț se vor impune. M-am înșelat. Nu doar pentru că teroriștii și regimurile totalitare s-au întărit. Ci pentru că extremiștii au izbutit, în ani și decenii, să corupă instituțiile internaționale, de la ONU la UNRWA, de la UNICEF la OMS, de la Organizația pentru Alimentație și Agricultură la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, de la CPI la Comisariatul ONU pentru Refugiați.

Vestul? Un balamuc

N-am prea vrut să știu că e chiar mult mai grav decât atât. Dar din păcate este. Au fost corupte nu doar instituțiile internaționale, ci și cele de învățământ superior americane și britanice, care au produs în serie, mai ales peste ocean, politicieni depravați, stricați, deșucheați și spurcați până în măduvă. Capul lor e doar la șmecherii, viclenii și duplicități de doi lei. Se gândesc permanent cum să facă să pară că-și fac datoria, torpilând-o, în realitate, oriunde pot, spre a face pe plac extremei stângi și aliaților ei islamiști, întăriți de-o imigrație debordantă, care a dezechilibrat cele mai solide și militar puternice democrații din lume.

Prea multe întrebări ar rămâne, dacă altfel ar sta lucrurile, fără răspuns. Cum de i-au lăsat guvernanții din Washington pe ucraineni de izbeliște, în fața Rusiei, nedându-le la timp destule arme să se apere eficient și să-i facă zob pe agresori? De frica schimbării lui Putin? Dar de ce le este oare frică de schimbarea lui Putin? Doar din lașitate? Sau sunt la mâna lui?

De ce reține cancelarul – fără motiv plauzibil – rachetele Taurus, pe care i le-au cerut disperat și ucrainenii, și coaliția, și opoziția și aliații săi externi? De ce tot avertizează Germania Israelul să nu cumva să intre în Rafah, unde se ascund ultimele batalioane ale Hamas și sunt recluși ostaticii lor, iar scutirea teroriștilor de ofensiva israeliană le-ar prezenta pe tavă victoria? De ce susțin diplomații nemți, pe de o parte, că securitatea Israelului e rațiune de stat germană, pentru ca apoi s-o submineze unde pot? Și în aceeași tobă continuă să bată, monoman, președintele Biden, omologul său francez, birocrații ONU și ai UE.

S-a spus că dregătorii apuseni progresiști acționează aiurea în raport cu interesul Vestului pentru că au interiorizat sminteala că se poate negocia cu oricine, chiar și cu Hamas. Posibil.

Dar de la 7 octombrie 2023 ar fi trebuit să înceteze acest delir. Cum au încetat, de la un moment dat, iluziile despre ”abordabilitatea” și ”concilianța” lui Putin. De ce mai fac ravagii autoamăgirile? Ce greutăți au mulți să înțeleagă că unii chiar sunt mai vinovați decât alții, motiv pentru care nevinovații nu pot avea presupusa ”înțelepciune” de a ceda primii?

Fiindcă ucrainenii au cedat de pomană, în 2014, după înghițirea Crimeei de către invadatorii ruși. Tentativa de genocid nu s-a oprit. Rusia și-a dezlănțuit în 2022 invazia totală.

Iar israelienii au cedat degeaba în 1937, 1947, 1993, 2000, 2007. Palestinienii și teroriștii din fruntea lor au vrut însă tot. Iar ”tot” a însemnat, iarăși, genocidul. Încât la mijloc nu e un joc idiot de copii mici. A ceda ar însemna să le fie înjunghiați bebelușii. Să le fie supuse femeile și fetele violului în masă. Iar populația să le fie exteminată. Nu cedează nici evreii nici ucrainenii  primii pentru că știu bine că ar fi victimele anihilării, a nimicirii totale, în timp ce agresorii presează.

De ce? Pentru că vor să profite de pe urma administrației Biden și a obiceiului ei de a piede orice pariu extern și de a-și trăda orice aliat. Precum și de a ”nu” putea sau vrea ”să înțeleagă” că teroriștii și simpatizanții lor antisemiți, neo-naziști de stânga, le pun în pericol și țara pe care o conduc.

Pentru că, în ciuda supremației militare a inamicului israelian și american, teroriștii sunt în câștig și cred că vor obține victoria, fie și doar supraviețuind la Rafah, cu ajutorul și prin intermediul elitelor spălate pe creier ale vrăjmașului occidental, infiltrat și corupt până în măduva lui putrezită de prea mult și prea îndelungat bine.

Greșeli israeliene

Nu e clar de ce li s-a supus Netanyahu americanilor atâta timp. Sigur, sprijinul militar, politic și diplomatic al SUA e extrem de important pentru izolatul stat evreu. Dar nu și dacă, la mijloc, e supraviețuirea Israelului, iar SUA, conștient, sau neintenționat, o pune în acut pericol.

Nu e clar deci, deloc, de ce Israelul n-a început campania sa antiteroristă la Rafah, unde egiptenii au făcut un târg oneros cu Hamas, acceptând de ani de zile zeci sau sute de tuneluri, prin care interpușii Iranului și-au importat din Sinai armele și rachetele folosite să terorizeze de două decenii statul evreu.

Nu e clar de ce Bibi, care s-a lăsat dus de nas timp de aproape două decenii de Hamas, n-a înțeles, sau mai degrabă nu vrea să înțeleagă evidența. Și-anume că, așa cum am scris și spus repetat, nu are niciun fel de opțiuni bune.

Căci dacă perpetuează războiul până la victorie, i se va reproșa c-o face prelungind artificial conflictul, pentru ca să se perpetueze la cârmă. Iar dacă oprește campania antiteroristă, pune în pericol și Israelul, și propria sa moștenire politică.

Pare însă că, și pentru el, ca și pentru Biden, puterea contează net mai mult decât istoria, ori decât principiile morale, pe care le trâmbițează periodic, convingător. Altfel ar fi știut și aplicat din capul locului principiul de oțel al cancelarului german Helmut Schmidt: ”cu teroriștii nu se negociază”. Altfel se riscă scoaterea statului la mezat.

Ce va fi de-acum încolo? Dacă anunțul Hamas nu e un demers de război psihologic, Israelul va da drumul, pentru eliberarea unui număr mic de ostatici, la prea mulți teroriști extrem de periculoși, extrem de sângeroși. Potențialul lor letal nu va întârzia să fie pus la treabă de patronii teroriștilor susținuți de o lume nebună. Iar Hamas se va folosi de răgazul acordului de încetare a focului, spre a se reface, regrupa și reînarma. Acest război va mai dura și pentru că dușmanii regionali mortali ai Israelului nu se ascund doar la Rafah și în Gaza, ci și în Liban, Siria, Irak, Yemen și, mai ales, în statul-patron al tururor revoluțiilor islamiste: Iranul.