Cinci porți ale accesului la norocul fericirii

Am auzit că e ziua fericirii și văd că România a căzut aproape 10 locuri în răstimp de un singur an pe lista celor mai fericite țări ale lumii.

Am vreun sfat? – m-a întrebat ironic cineva. Am. Chiar patru. De fapt cinci. De ce să n-am? Din fericire, avem dreptul la opinie. Iar exprimarea ei adevărată ne face, din varii motive psihologice și sociale, fericiți. Chiar și dacă ne aflăm în fața alunecării propriei țări pe toboganul fericirii.

Mă întristează, de altfel, acest trist bilanț anual. Deși nu mi se pare că România ar sta, obiectiv vorbind, prea rău, de vreme ce ocupă locul 32 din 143.

Dar putea fi mai bine? Putea. De ce nu e?

De ce există noroc?

Mă grăbesc să mă întorc în timp și în istorie pentru ca, dincolo de norocul nostru individual, să caut și să examinez motivele majore pentru care nu stăm atât de bine la acest capitol cum ne-am dori. Dar înainte de încerca să le depistez și să detaliez ce ar fi de făcut pentru înlăturarea lor să abordăm inițial chestiunea norocului. Există? Nu și-l face oricine singur?

Și—l mai face, câte unul. Câteodată. Dar ceilalți? Hai să fim serioși.

Dacă norocul se face în cer, fiind o răsplată pentru fapte bune, pare ok. Dar atunci trebuie să asumăm că Dumnezeu ar fi și la originea nenorocului celor care, să zicem, se trezesc sfârtecați de bombe într-un muzeu aruncat în aer de un terorist islamist care a ales sau a fost trimis să se detoneze în nefericita clipă a prezenței nevinovaților uciși în el.

Se va obiecta poate, ca lui Iov, că n-ar fi fost ”nevinovați”. N-am să contrazic obiecția. Nu le-am cântărit eu faptele. Dar am să afirm că, în acest caz, nu e nimeni nevinovat. Or, nu se poate generaliza așa ceva, cum nu se poate susține că toți am fi, chipurile, vinovați. De pildă pentru securism. Sau pentru Holocaust. Sau pentru sâmbăta neagră de la 7 octombrie.

Iată de ce cred că norocul există, la fel de ferm cum cred în bunul Dumnezeu, Creatorul unei lumi în care, admițând libertatea omului, n-avea cum să nu facă loc de hazard și noroc. Iar statisticile sunt clare: cu cât suntem mai credincioși, cu atât mai fericiți tindem să fim. Modernizarea României vine la pachet cu secularizarea.

Acestea fiind spuse, mi se pare la fel de clar că ne putem ameliora mult șansele de a fi norocoși, evitând anumite greșeli elementare. Și varii capcane ideologice postmoderne.

Prima și cea mai frecventă cursă în care suntem îndemnați frecvent (de noi înșine, dacă nu de alții) să cădem, este tendința de a da vina pe alții pentru neajunsurile și eșecurile noastre.

Jucăm automat acest ”blame game” în cultura victimologică în care ne-am trezit postmodern că trăim și în care pozițiile cele mai râvnite sunt ocupate de victime părelnice. Sunt desemnate în genere ideologic, de regulă pe criterii identitare, rasiale, etnice, religioase sau de gen, pentru ca să convină ierarhiei stabilite de elita la putere în Vest. Or, dacă-și iau în serios ”statutul de victimă”, stăruind să se considere jertfite și să-i urască pe ”vinovații” prezumtivei lor ”victimizări”, ”victimele” chiar se vor trezi sacrificate pe altarul puterii celor ce le-au categorisit așa.

Îmi pare că drumul spre fericire al femeilor, negrilor, transsexualilor și musulmanilor care se cred victimele misoginiei, ale rasismului, intoleranței sexuale și islamofobiei trece prin repudierea statutului lor de victimă, asumarea mândră a propriei identități și transcenderea ”obligației” impuse lor din afară de a se simți discriminați, prigoniți și nefericiți. Și de a-și lăsa otrăvită viața de obsesia ”dreptului la fericire” și de a altor drepturi imaginare.

Iar drumul spre fericire al minoritarilor sau majoritarilor cu adevărat persecutați? Pe unde își croiește ea calea? Pe ruta cuceririi dreptului lor la libertate, la adevăr și la o justiție autentică. Nu la ”justiție socială”. Ci la justiție pur și simplu. Unde să se facă un minim de dreptate.  

Există, în acest laborator al fericirii posibile, pași urgenți de urmat? Există. Cinci: pentru tot atâtea porți.

1:) Primul: a vorbi clar și corect, precondiție necesară gândirii logice și raționale, fără de care vom fi mereu victimele băieților deștepți cu vorba și pofta de putere la ei. A vorbi astfel nu exclude politețea, dar înseamnă a evita ipocrizia, oportunismul, minciuna și defăimarea. Pentru că drumul celălalt e al războiului. Iar unde nu va fi vreodată pace, nici fericire nu va fi.

2:) Al doilea: a reînvăța să ne fie frică. Așa cum ne lămuresc primele cărți ale Bibliei, frica de Dumnezeu e începutul înțelepciunii. Nu mai puțin importantă: frica de părinți, reprezentanții și simbolul temerii curate de autorități legitime. ”Progresul” spre relativism și ateism al civilizației iudeo-creștine ne învață să nu credem în Dumnezeu, să prețuim o iubire falsă, abstractă, să combatem ”frica” și ”ura”, inclusiv de rău, și să ne educăm copiii anti-autoritar.

Nimic nu ne-a adus mai multe ponoase decât răsturnările axiologice inadecvate atât naturii și psihologiei noastre, cât și civilizației, din ultimele două-trei milenii. Fără autorități legitime, nu există justiție. Fără justiție și autoritate cădem în anomie, tiranie, anarhie. Or, după cum spunea Plaut, ”homo homini lupus est”. Cât timp nu ne cunoaștem, ne suntem unii altora lupi.

Dar ca să ajungem să ne cunoaștem, avem nevoie de libertate, de adevăr și de dreptate. Ea nu se ivește, în genere, spontan. E nevoie de autorități, s-o impună. Nu în ultimul rând, de una supremă. Doar niște autorități legitime și legile lor sunt destul de credibile să furnizeze justiție și să garanteze cadrul moral, social și politic adecvat spre a ne cunoaște, ca să nu ne mai fim lupi. Dar nu e cam complicat? Nu putem închide ușa casei noastre ca să ne retragem între cei 4 pereți proprii, să fim fericiți?

”Is not a man´s house his castle?”

Să-i întrebăm pe oligarhii lui Putin. Din câte știu, se feresc să fumeze la fereastra uriașelor lor citadele. Sau să bea ceai pe care nu l-au preparat ei înșiși.   

3.) Indiferent cât de mare ne e vila din Bulevardul Aviatorilor, și cât de bine i-am fereca poarta și am păzi-o cu camere de luat vederi, domnule Președinte, nu ne va fi bine în castelul evocat de Sir Edward Cooke, acum vreo 400 de ani. Dimpotrivă, dacă am pus de un stat peeeseedeee ”eșuat”, dixit Iohannis, unul care nu și-a îndreptat justiția, iar poliția politizată a luat de la judecătorul corupt un mandat de arestare nedrept, cu care ne percheziționează palatul, ca să ne aresteze pentru că ne detestă tiranul, am încurcat-o.

Iată de ce resortisanții scandinavi și israelieni sunt mai fericiți decât alții: dispun de autorități legitime și de state de drept ale căror justiții se achită corect de sarcina lor. Sunt, deci, mai fericiți chiar decât oamenii trăind aproape tot anul în soare, ca arabii, cu petrodolarii lor.

Dar nici statele de drept nu cad din cer. Se edifică după ce sunt debarcați președinții neaveniți. Nu se construiesc prin absenteism. Prin indiferență față de treburile cetății. Sau prin perfecționism. Reclamă curaj, sacrificiu, oleacă de lene (ascuțindu-ne inteligența) și altruism generat de egoism (care ne învață că e bine pentru noi să fim generoși). Această construcție este condiționată de înțelepciunea care vine la pachet cu frica de Dumnezeu.

Ca să-i parafrazez pe rabini, începând cu marele Hillel: dacă nu eu, cine? Dacă nu acum, când? Dacă nu sunt pentru mine, cine să fie pentru mine? Iar dacă sunt numai pentru mine, cine, ce sunt eu?

Paradoxul fericirii îmi pare a consta din evaporarea ei urgentă când o căutăm insistent și de a reapărea, treptat, când ne străduim mai tare și constant s-o dăruim cu generozitate altora.  

4.) Să urâm deci răul care li se face nevinovaților. Să sperăm în dreptate.

În contra speranțelor ”infailibilului” Francisc

M-am cutremurat când l-am auzit pe Papă afirmând că ”speră în existența unui iad gol”. O fi crezut că se exprimă creștinește. Departe de mine de a încerca să-i dau lecții de creștinism. Las altora, mai îndreptățiți, această misiune. Dar mă întreb unde să fie locul lui Hitler? Mao? Stalin?

Mă întreb: dacă prietenii Suveranului Pontif, de la patriarhul KGB Chiril la șeful său, Putin, și de la corifeii mișcării woke, care distrug capitalismul și prosperitatea condiționând progresul medicinei, la aliații lor teroriști islamiști, nu ajung în Infern în pofida crimelor lor, în ce fel de Dumnezeu crede Papa? În unul, vai, nedrept? Sau mai degrabă nu crede în Dumnezeu?

Altfel n-ar lua zelos partea asasinilor și l-ar preocupa ceva mai mult soarta victimelor lor. Care există și nu sunt false, precum cele din ierarhiile woke. Iar dacă nu e Dumnezeu: nu suntem obligați să ne facem singuri dreptate, mai ales dacă statul, guvernul și justiția nu i-a pedepsit pe criminali? Sau dacă nu i-a pedepsit destul?

Mă întreb, în ce măsură crede Francisc, în sinea sa, că și-ar fi făcut datoria față de creștinătate? În mare măsură, îmi zic, dat fiind aerul său fericit și neumbrit de tragedia evreilor. Sau de a fetelor creștine, răpite și violate în Nigeria sau în alte țări africane. Sau asiatice și europene.

5.) Să nu uităm, deci, îmi spun, de datorie. Dar nici de plăceri.

Dar nici de iubire, de familii și, nu în ultimul rând, de copii. Și, mai ales, de nunta lor.

Să ne-amintim cât de important e să ne și spunem că ne iubim. Și fericire să ne dăruim.

Să ne dăm, în fine, timp să fim împreună și să trăim și în afara bulelor internaute, oferind copiilor noștri șansa de a se juca la distanță de ecranul toxic al telefoanelor și tembelizoarelor.

Să avem zile de pauză și odihnă la distanță mare de aparatură, de prejudecăți, de gloate, de idolatrie și de ideologie, ca să putem reînvăța să fim, ceea ce, spre paguba noastră, nu prea mai știm să fim: animale sociale. Și oameni demni, liberi și drepți. Cu, sau fără norocul fericirii.