Cui îi e frică de lupul Trump? Problema Europei, tiranii și 4 soiuri de politicieni

Comoție mare în Europa. ”Ce ne facem”, se-ntreabă, disperată, vechea elită politică, fiindcă s-ar putea să vină la putere Donald Trump, în SUA?

Panica e mare, după ce bună parte din această elită și-a petrecut ultimii 7-8 ani demonizându-l, în numele democrației, pe Trump. Nu altceva face și acum deși, confruntat cu masive probleme în justiție, fostul președinte american mizează iar pe voturile unei majorități de peste ocean, iar nu pe tancuri, ca să reajungă la putere. Mică, în schimb, e apetența pentru soluții realmente constructive.

Nedumeriri în vestul Bătrânului Continent

Acum se întreabă mulți în Europa: ”cum facem cu Ucraina? Cine scoate banii necesari ajutorării militare a Kievului și apărării Continentului, dacă un viitor președinte, republican, întoarce spatele Ucrainei, Europei și Alianței Nord-Atlantice?” Și cine oare ”ne va mai scoate din rahat”, căci și în Europa protestează tot mai mulți, nu doar fermierii, pregătindu-se să ștampileze la alegeri partide radicale și populiști de dreapta și de stânga, mai ales ”dacă tăiem din cheltuielile sociale, ca să le dăm obuze militarilor ucraineni”, cum zicea de curând un social-democrat german?

Firesc ar fi ca disperații să încerce să se întrebe cu ce-au greșit de au ajuns în această poziție de tot inconfortabilă, astfel încât să descopere soluții menite să le-o amelioreze. Te-ai găsit.

Net mai simplu e să dea în continuare vina pe alții

Progresiști radicali, gata dintotdeauna să ofere concesii oricărui tiran, terorist și criminal în masă, precum de pildă islamiștilor afgani, ziși talibani, ca dregătorul social-democrat neamț, Ralf Stegner, sunt iuți la mânie și intratabili doar cu omologii lor occidentali conservatori. Și mai ales cu cei care vor să vadă America iarăși ”măreață”. Ca republicanii lui Trump, din SUA. Așa că Stegner, perdant, propune reactivarea ”diplomației” cu Rusia. Ca și cum Putin ar fi interesat.

Că ar fi fost bine ca Europa să pună mai din timp mâna să-și amelioreze propria apărare și s-o asiste consistent și pe cea ucraineană, fără să aștepte să primească totul mură în gură de la americani, nu se va auzi mai niciodată din gura unor astfel de politicieni. Prea adânc li s-a înrădăcinat în suflet ideologia. Prea slabă a rămas priza lor la realități.

De pomană, prin urmare, se va aștepta din partea lor, ca, în interesul unității și capacității defensive occidentale, să-și pună cenușă în cap, să-și regrete nefăcutele și si caute să restrângă clivajul care-i desparte de conservatori, de anti-imigraționiști, ca și de republicanii de peste ocean.    

Categorii de politicieni europeni

Se pune întrebarea, așadar, cu ce fel de oameni politici se confruntă, în Vest, dictatori antioccidentali ca Putin, Xi, Khamenei și compania, precum și teroriștii lor?

Cu bravi burgheji”, lași, speriați de propria umbră și, mai ales, de eventualitatea ”extinderii” conflictelor declanșate de tirani și teroriști, pasămite pentru că ei, bravii burgheji, nu s-ar fi căciulit destul și n-ar fi făcut concesii suficiente.

Cu zeloși militanți de la extrema stângă woke, grăbiți să se alieze cu toți antisemiții și dușmanii Americii, dar neînduplecați ca iacobinii față de apărătorii Vestului. Precum și cu demagogi, corupți până în măduvă. Sau cu varii combinații ale acestor trei categorii.

Contramodelul: politicianul cu stofa omului de stat

Prea rar se ivește câte un lider care chiar promite, dacă e lăsat, să devină om de stat. Care are câte ceva în cap. Ca economistul Javier Milei, recent ales președinte al Argentinei, care, libertar, iubește libera inițiativă și detestă demagogia, cum urăște socialismul și variile forme de colectivism, rețete ale tiraniei, sărăcirii și dezumanizării celor destul de nesăbuiți să le aleagă și să le experimenteze în numele ”DIE”, al diversității incluziunii și echității”.  

La Zidul Plângerii, creștinul Milei, nu și-a ascuns lacrimile. Autodeclarat partizan al valorilor Vestului, președintele argentinian a vizitat, la Ierusalim, și memorialul Holocaustului, Yad Vashem. În Israel, liderul de la Buenos Aires, care a și revoluționat, după doar câteva luni în funcție, politica Americii de Sud în Orientul Apropiat, nu și-a refulat, cum fac atâția politicieni europeni dezabuzați și decreștinați, sentimentele de atașament față de un stat evreu asediat de vrăjmașii Occidentului. Față de o țară modernă, respectând drepturile omului, al cărei popor se revendică de la etica biblică.

Un stat, care se arată nu doar hotărât să se apere și să impună valorile democrațiilor liberale, ci a trecut iar, cu arma în mână și cu prețul de sânge al propriilor săi copii, evrei, creștini și musulmani, de la vorbe la fapte. Poziția pro-israeliană a lui Milei stârnește oroarea demagogilor politici și impostorilor din Vest care-și afișează la tot pasul pozițiile umaniste față de adevărații dușmani ai Apusului, dar dezgroapă iute securea războiului celui mai crud și nemilos, ori de câte ori în cauză e combaterea adversarului lor politic de dreapta.

E edificatoare virulența urii cu care l-a tratat comentariatul apusean pe prezumtivul ”nebun” Milei înainte de a câștiga scrutinul prezidențial argentinian. Sau după ce și-a anunțat intenția, firească, pentru orice om politic cât de cât informat, istoric, ori dotat cu o conștiință veritabilă, de a muta ambasada Argentinei la Ierusalim. De vreme ce se știe că orice popor are nu doar dreptul la autodeterminare și dreptul, sau mai precis obligația autoapărării, ci și de a alege orașul propriei sale capitale. Doar Israelul nu? De ce?

A fost oare Ierusalimul, în cei trei mii de ani, de când a intrat în istorie, capitala altui popor decât a celui evreu, de când regele (iudeu) David a optat să-și plaseze tronul în Orașul Păcii? Și-a instalat vreo altă națiune centrul religios și național în acest oraș de căpătâi israelian?

Dar politicianul occidental de duzină a interiorizat antisemitismul (de regulă sub forma lui curentă, antisionistă) și nevoia supunerii față de islamiști atât de profund, încât se cutremură auzind de curajul de a fi pro-israelian al unui lider occidental chiar pro-occidental. Sau de opțiunea clară pentru centru-dreapta și pentru restrângerea efectivă a imigrației debordante, manifestată de electorate de asemenea pro-occidentale, precum cele italian sau olandez.

Pe inadecvarea politicianului european și american de duzină, pe progresismul, împăciuitorismul și pe principiul său că sabia n-ar tăia capul plecat în fața antisemitismului islamist, iar NATO ne-ar apăra pe toți indiferent ce facem sau omitem să facem, se bazează toți asasinii în masă gen Putin. Și teroriștii, care, împreună cu Rusia, au pus în ultimii ani vaste regiuni ale globului pe foc.

Ce cărți proaste ar avea ei toți, dacă nu i-ar ajuta ”strategii” Europei!

Agenda politicianului de duzină occidental

Ce propun, în sfera ”contracarării” inamicilor, lașitatea, dezarmarea, prostia și culpabilitatea acestor ”strategi” apuseni, cu un bilanț de inadecvări morale, politice, economice și financiare atât de lung, încât nu se mai știe ce șanse are Continentul să-și învingă dușmanii?

Prelucrarea americanilor, ca nu cumva să-l aleagă pe Trump. Și progresul hotărât pe căi menite să-i mențină la butoane, chiar dacă s-ar înrăutăți situații oricum catastrofale.

Ca aceea din Orientul Apropiat. Patronii teroriștilor islamiști, interpuși ai Teheranului, afirmă că toate problemele regionale s-ar datora ”Israelului și războiului” din Gaza. ”Puneți capăt războiului din Gaza!” – exclamă la tot pasul, deci, de luni de zile, în urechile Americii și Europei, milițiile șiite, pro-iraniene, care terorizează Libanul, Yemenul și Marea Roșie, Siria și Irakul și atacă bazele americane din regiune. La urma urmei, singura, marea și ultima speranță a Hamas e stânga, în speță capacitatea ei de a-l determina pe președintele Biden să stopeze campania antiteroristă a statului evreu.

Ar fi normal ca, în replică, politicienii europeni și americani să le țină pumnii israelienilor, să-i termine pe teroriștii din Gaza, ca și pe cei din sudul Libanului. Unii o fac. Dar e nevoie de fapte. Firesc ar fi ca SUA și UK să curețe de teroriști Yemenul, Libanul, Irakul, Siria, pentru ca regiunea să se bucure de pace, restabilindu-se și libertatea navigației în Marea Roșie.

Vechea și noua politică a UE în Orientul Apropiat

Nu mai puțin importantă ar fi eliminarea adevăratei cauze a tensiunilor și războaielor din regiune, care e regimul islamist iranian. Or, ce oi se apără fără berbeci și câini de lupi?

În timp ce Europa stă cu mâinile în sân pentru că n-are armate și, deci, nici o diplomație demnă de acest nume, ripostele anglo-americane la atacurile teocrației iraniene asupra forțelor SUA se limitează la paliative. De pildă la bombardarea timidă a interpușilor Iranului.

Concomitent, diplomați ca Blinken încearcă mereu, cu egal insucces, străvechi rețete de boscorodire, avertizare și condamnare perpetuă a Israelului și de curtare a statelor arabe, în interminabile navete în regiune, soldate veșnic cu discreditarea lor și a Statelor Unite. Mai nou, Biden și Blinken au binemeritat. Biden pentru că n-a făcut ce-l imploră islamiștii și extrema stângă: n-a cerut Isrlului imperativ să oprească războiul antiterorist. Iar Blinken a spus, fapt rar pentru politicieni, adevărul. A declarat că-i cere ”Israelului să apere civili, știind prea bine că inamicii statului evreu nu fac la fel, ci se ascund, înconjurați de ostatici, îndărătul civililor, trăgând rachete din spitale, școli, moschei și locuințe, spre a ucide, conform țelului lor declarat, cât mai mulți civili, pur și simpu pentru că sunt evrei și spre a șterge Israelul de pe hartă”.

Degeaba se așteaptă cineva ca mai marii UE să-i secondeze pe americani în materie de sinceritate. În schimb, în Europa se comit incredibile grozăvii. Cum ar fi inițiativa lui Josep Borrell, de ”rezolvare” a conflictului  israeliano-palestinian.

Cum ”a pus el capăt” unei jumătăți de veac de căciuliri europene în fața petrodolarilor? Deceniilor de creșteri ale cheltuielilor UE pentru manuale antisemite, după care învață de generații școlarii palestinieni? Anilor de finanțare a bugetului UNRWA și al autonomiei palestiniene, care-și premiază teroriștii, plătindu-le grase rente viagere lor și familiilor lor în funcție de numărul celor asasinați cu mic, cu mare, pe principiul ”cu cât mai mulți evrei uciși, cu atât mai mulți bani și pensiile speciale teroriste”? Simplu. Șeful diplomației europene, Josep Borrell, s-a gândit să ”compenseze” toate acestea reacționând cât mai ”eficient”, în interes ”european”, (nu islamist), firește, la mega-atentatele Hamas de la 7 octombrie 2023. O lună după cel mai amplu masacru antisemit de la Holocaust încoace, deci în noiembrie, Borrell a întors ferm și intransigent foaia. Dar nu față de teroriști, ci în privința statului evreu. Dregătorul spaniol, pus și menținut în funcție de nemți și de francezi, s-a gândit să pedepsească Israelul, răsplătindu-i pe teroriști, printr-o inițiativă care să scoată diplomatic din joc Ierusalimul și să impună peste capul său un stat palestinian. Care ar fi în capul lui și al altora ca el ”panaceul” problemelor regionale.

Nu că Borrell ar fi omis să împacheteze frumos proiectul său de izolare a statului evreu. I-a zis, pompos, inițiativei sale ”plan european pentru viitorul Orientul Apropiat și al fâșiei Gaza”. Halal viitor. Care încurajează terorismul, oferindu-i post-festum o justificare pentru masacru. despre care s-ar spune că n-a fost degeaba, căci a dus la ”crearea unui stat palestinian.” Un viitor, care ar vrea să pună în cămașă de forță și în perpetuu pericol singura entitate cu adevărat democratică și pro-occidentală din zonă. Conținutul acestui plan al UE e, deci, muzică simfonică pentru urechile Moscovei, Teheranului și Beijingului, ca și ale aliaților lor teroriști. Pentru că ideea lui Borrell e, pe scurt, ca europenii să profite de prezența uitucului președinte Biden la Casa Albă, despre care se speră ca, fiind în an electoral, să uite că Israelul e principalul aliat regional al SUA, și să se pună rapid pe picioare un cartel arabo-americano-european, în esență anti-israelian. Căci acest cartel ar urma să forțeze mâna Ierusalimului și să ducă la crearea unui stat palestinian.

Pe care nu-l vrea de fapt niciuna din taberele beligerante. Așa că ar urma să fie edificat peste capul israelienilor. Care nu pot accepta, dacă țin la existența și securitatea propriei țări, ca în zonă să fie creată o entitate teroristă dotată cu prerogativele și instrumentele de forță ale unui stat și populată cu locuitori îndoctrinați de generații cu antisemitism, astfel încât să considere exterminarea prin genocid a evreilor, deci a vecinilor de alt neam și credință, o ”sacrosanctă datorie religioasă”.

Mai mult decât atât. Acest stat, preconizat de Borrell, sau de ”influensării” lui, s-ar construi, vai, chiar și peste capul palestinienilor. Care, în sondaje, se arată în covârșitoarea lor majoritate alături de extremiști și solidari cu ei. Iar stăpânii lor teroriști vor tot. Vor, în speță, o ”Palestină de la river to the sea”, în care să nu fie loc nici cât negru sub unghie de vreun picior de evreu viu.

Ce-i pasă lui Borrell că aceasta e esența conflictului israeliano-palestinian? Că una din părți, încurajată de dictatori și de antisemiți, refuză existența celeilalte, afirmând că evreii n-ar fi autohtoni, ci ”implant străin”, ”apusean”, ”colonialist”, ”anti-musulman”, ”imperialist”, care ar trebui ”extirpat” și ”exterminat”, după cum se exprimă ayatolahul Khamenei?

Ce-i pasă șefului diplomației UE că impunerea de sus și din Vest a unei soluții în conflictul dintre evrei și arabi n-ar face decât să pună paie pe foc și să ofere muniție pozițiilor radicale? Dar poate chiar asta vrea Borrell? O explozie genocidară încă și mai amplă decât cea de la 7 octombrie 2023?

Care e deci, pe scurt, marea problemă a Europei?

Continentul are prea multe frici, pretenții și diplomați de stânga. Elita lui, eșuată politic și economic pe întreaga linie, nu poate accepta să lase locul la timonă altora mai buni. Unora care să nu se sperie de amenințările insolente din cale afară ale prietenului Dianei Șoșoacă, Valeri Kuzmin, un ambasador rus care, deși s-a stropșit deosebit de obraznic și de agresiv la România, încă n-a fost convocat, din rațiuni misterioase, la ministerul de externe de la București.

De ce nu se acceptă în Europa alții la cârmă? Pentru că nu e ”voie” să fie alții la ea, mai buni. Europă suferă din greu de un exces de progresiști cu nasul pe sus, veșnic obsedați de antisionism și antiamericanism, prea grav bolnavi de împăciuitorism cronic, prea iubitori de dictatori, de extremiști de stânga, de islamiști, de teocrații și de autocrații.  

În schimb, n-are destui luptători animați de valori și conștienți de necesitatea descurajării tiraniilor. Are prea puțini cetățeni dispuși să lupte pentru libertate, prea puțini dregători curajoși, responsabili și recunoscători eforturilor americane, ucrainene și israeliene de apărare a lumii libere.