Dar cu Gheboasă și cântăreața ”microfonului” său ce-ați avut?

Obscenitățile lui Gheboasă le-au supărat pe feministe, i-au enervat pe intelectuali, i-au înfuriat pe educatorii României mult și bine educate. I-au silit pe procurori să ciulească urechile și să-și consulte codul penal. Pe jandarmi să-i taie chitanța. Iar pe derbedei să se înverzească de invidie.

Bine ar fi să știți, în legătură cu scandalizarea generală iscată de apariția tânărului chinuit de muze la untold, una provocată la semnalul unor oameni de bine, ca Cezar Ouatu și Sorin Ionița, mânca-i-ar cântăreața Gheboasei gurița, e că fetele din primele rânduri erau în extaz. Nu, nu erau scandalizate, cum fals s-a pretins, ca trapperul să poată fi amendat ”justificat”.

Ce le-a plăcut la el?

Dar n-a cântat netrebnicul, pe scenă, versuri revoltătoare? Ba bine că nu. A cântat mișelul versuri de-o josnicie și abjecție rare. Poate chiar fără precedent. De acord. Versuri violente, frizând glorificarea violului. Le-a zis și le-a dansat, că de cântat e greu de zis. Le-a produs deci pe scenă spre deliciul straniu, dar până la urmă explicabil, al publicului său adolescentin.

Care s-a lăsat furat de ritmuri, vorbe și pornografie, de erotismul frust, de naturalețe și de corpul dus la sală al tânărului performer. Că artist e dificil să i se spună.

Cert e, că le-a mai ”dilit”, cum ar spune el, pe fete și extazul celorlalte june în delir. Care, să recunoaștem, e contagios. Așa că se vor fi contaminat și fete cuminți. Și câte se vor mai molipsi de acum încolo, de când a început să se facă mare caz și să se afle că, de atâta rasism jovial, de atâta corporalitate și sexualitate fără perdea, junele purtate către valuri orgasmatice s-au lăsat captivate, încântate, fermecate și răpite! Încât păreau, în paroxismul clipei, că s-ar fi lăsat duse de urgență în harem, ca nefericita Chira Chiralina a lui Panait Istrati!

Ce le-a fascinat?

Că le-a șocat. Că a reușit să fie altfel. Doar un pic altfel decât concurenții și confrații rapperi, trapperi, maneliști. Dar mult mai altfel decât colectivitatea.

Le-a impresionat, fără să știe și să conceptualizeze, că a contrat pudibonderia comme il faut a unei societăți represive și ipocrite la culme. Că a contrariat spiritul puritan al societății woke și pe artistul de bine, sancționat și elogiat de publicul cuminte și cum se cuvine, cel înfricoșat să fie cancelat. cel prea timorat ca să nu se rușineze să ia în gură cuvântul anulat desemnând etnia prin definiție discriminată. Le-a mai extaziat că Gheboasă nu și-a pierdut magnetismul animalic, în timp ce traumatiza, rasist, partida identitară, rasistă, a antirasismului.

Toate acestea le-au dat pe spate pe răsfațatele isterizate ale clasei de mijloc.

Dar pentru noi? Gheboasă? Brrrr. Yuck. Câh. Ce dezgustător! Ne cutremurăm cucernic, cu evlavie și sfințenie cuvioasă, ori, după caz, cu pedagogică nedumerire și educativă mânie.

Chipul societății din oglindă

Ce realizăm mai puțin e ce cumplită duplicitate ne caracterizează societatea de politicieni plagiatori, de prefăcuți, de progresiști perfizi și de pornografi. Una plină de măscăriciuni, de judecători supremi sau mai mărunți care achită torționari și asasini, de istorici ai securității pentru care poliția politică comunistă ceaușistă a anilor 80 e o donșoară de pension. O societate doldora de fețe bisericești dedate desfrâului și extremismului naționalist, de polițiști cumpărați și puși să amendeze sub eticheta falsă de ”scandalizare”, slujind, cot la cot cu ierarhii și cu ziariștii sub acoperire cleptocrației cărora le sunt, in corpore, arondați.

Și ne mai indignăm din cauza unui crai? Și încă a unuia care s-a ridicat cu propriile puteri de jos de tot? Nu s-a uitat lumea pierdută la rapperul ”50 cent”? N-au hipnotizat-o curbele fetelor dansând pe ”I′ll take you to the candy shop/I’ll let you lick the lollipop/Go ′head, girl, don’t you stop /Keep going ‘til you hit the spot?” N-au plăcut BUG Mafia, Paraziții și alte marafeturi descreierate, suprasexuate, vulgare, oribile și pornografice? Nu se dau inșii în vânt, în masă, după ele și manele?

S-a spus că e celebrat azi jegul anterior doar tolerat. Mă tem că lucrurile nu stau integral așa. De când se știe, societatea burgheză e curioasă și se plictisește repede. Hannah Arendt surprindea just pofta lumii bune de interlopi, de distracția cu monștri, minoritari, cu periferici, marginali și excentrici. Între care și evreii. Ceea ce n-a rămas fără efect asupra antisemitismului lui Marx și al precursorilor lui Hitler.

Mai încetați cu ipocrizia, că mă scoateți din sărite. Ce e artă? Dar pornografie? Nu zac curveseria și perversiunea în privirea curvei și perversului, mai degrabă decât în arta artistului? Nu era Londra secolului al 18-lea un imens bordel, populat în proporție de-o cincime de sifilitici? Cine are habar de limitele dintre artă și pornografie? Cine a văzut tablourile de un erotism suprem ale unor Courbet, Rodin, Picasso, Klimt, Scheele sau Corinth și n-a roșit?

E adevărat că promiscuitatea nu se consuma mereu la vedere și în anumite cercuri mai părea, cândva, nefrecventabilă. Dar, de fapt, nu era. Cum se vede în tablourile inspirate de scene din bordel. De lascivitățile extrase caselor de rendez-vous pictate de un François Boucher sau Jean-Honoré Fragonard, în secolul Regelui-Soare. Cum se vede în afișele geniale, din Moulin Rouge, ale degeneratului, alcoolicului și sifiliticului conte de Toulouse Lautrec. În literatura și personajul curtizanei la cumpăna secolului XX și mai târziu. La Oscar Wilde, la James Joyce, la D.H. Lawrence, la Proust.

Antecedente istorice

Problema cu vulgaritatea, exhibiționismul, incultura și violența? Că i s-a acordat drept de scenă și cetate pentru că unii din protipendadă, mai ales duduile care-și așteptau interminabil soții acasă, dar uneori și domnișorii, se plictiseau și căutau senzații tari. Așa a început să aibă trecere și să fie glorificat și extremismul politic.

Totalitarismele veacului trecut n-ar fi ajuns atât de lesne la putere fără doamnele din lumea ciocoiască a Berlinului și a Republicii de la Weimar care au finanțat și pe socialiști, și partidul comunist și, mai ales, partidul național-socialist al unui anume Hitler. Iar lucrurile nu s-au modificat între timp din temelii. Da, capitalismul și democrația sunt departe de a fi perfecte. Dar nu știu sistem mai bun. Nici Churchill nu știa. Voi știți?

Chitit să le provoace adolescentelor frisonul și să încaseze banul, Gheboasă nu e, desigur, Adolf, cel hotărât cândva să-i facă pe evrei, pe-ai săi și globul să tremure. Iar societatea noastră castă rău, în care se dau afară din slujbă profesoare de desen care-și învață copiii să-l aprecieze pe David al lui Michelangelo, deși nu i s-a amputat sexul, sau care admit la lecție tablouri înfățișând nudurile care le-au pozat marilor maeștri, nu pare a fi la fel cu a Germaniei anilor 30.

Lupanarul postmodern

Dar a început să semene leit cu ea. În cauză nu e doar voia revoluționară a bulversării și pofta de putere, în ocurență ambițiile politice ale unor astfel de personaje sau gregaritatea versurilor unor Gheboase. Dar în fond, ce le face mai scandaloase decât veceurile de aur exhibate în marile muzee de artă modernă din lume, sub falsa etichetă de ”artă”?

Da, modernitatea a reintrodus în lume progresul sub forma unei galopante degradări a inhibițiilor în ceea ce s-a numit cândva artă. Una clar decelabilă cunoscătorilor istoriei picturii postrenascentiste. Iar degenerarea nu afectează doar suburbia artelor, ci etica în genere, cu tot cu sferele înalte ale societății și elitei politice și culturale care o invocă.

Gheboasă habar n-are acest lucru, desigur, și nici nu-l interesează, probabil. Dar el face parte dintr-un mai vechi tractir. El și alții ca el nu sunt în postmodernitate decât expresia unei involuții sistemice și ilustrează parcă inevitabilitatea degradării moravurilor publice sub imperiul progresismului și al irepresibilei pofte a tinereții, antropologic explicabile, de a șoca, de a brava, de a sfida și de a distruge vechile repere, instituții și structuri, pe scurt: pilonii civilizației.

Până și Richard Weaver, guru conservator al intelectualității creștine, americane, deplângea în 1948, în ”Ideile au consecințe” degringolada morală a societății în a cărei estetică își făcuse loc, în siajul relativismului și al descompunerilor generate de el, ”oroarea muzicală” a jazzului. Care avea să se impună și să genereze noi ”depravări”.

Întrebarea pe care e bine să și-o pună societatea postmodernă e de ce tinerii simt invariabil nevoia să revoluționeze societatea șocând-o, spre a o purta, progresist, spre un viitor, în care următoarea generație va mai dărâma și ea, cu necesitate, alte frontiere ale bunului simț?

De ce nu e în stare tinerimea să facă o revoluție realmente impredictibilă? De ce n-are apetitul unei surprize ca reforma lui Luther, care să ne reconecteze la sursele spirituale, morale și religioase ale Bibliei, în loc să ne mai îndepărteze un pic de ea?

Pe de altă parte, Gheboasă ne determină să ne punem întrebarea foarte politică, de ce e oare atât de imperioasă nevoia multora dintre noi de a-l cenzura? E vorba doar de a ne apăra copiii și viitorul periclitat de nefasta lui influență?

Sau cedăm prea lesne impulsului antilibertar și represiv pentru că suntem programați de noul marxism al societăților occidentale căzute în fanatismul religiei postcreștine a mișcării woke, care aplică de ani buni, cu o viscerală ură inchizitorială, cenzura, în numele ”combaterii urii”?

Cenzurați-l tare pe Gheboasă și îl veți face mare. Iar cântarea lui, forțoasă. Nu foarfeca e soluția, ci un anume tip de educație, cuplată cu apărarea unei libertăți tot mai amenințate nu doar în imperiul lui Putin, ci și pretutindeni în Vest. Acel tip de educație, care propagă reale valori, asumate pe față și realmente trăite de educatori.