Leadershipul, principala problemă a românilor. Ca și a Vestului

Cum e posibil ca o femeie ca Firea să fi fost, până de curând, ministru, iar acasă la ea, în comuna devenită orașul Voluntari, să se extindă, ani la rând, pecinginea azilelor groazei? De ce n-au fost ascultați oamenii care au dat alarma, iar soțul ei Pandele a continuat să fie ales ca primar?

Cum e posibil ca justiția să rămână strâmbă în cleptocrația românească, iar Putin, un kaghebist cleptocrat el însuși, să fie lăsat zeci de ani la butoanele Rusiei, pentru ca dictatorul să omoare oameni în masă și să declanșeze un război genocidar în țara vecină, în timp ce amenință tot mai virulent nu doar fostele republici sovietice, precum Moldova, ci și țările NATO?

Provocarea Rusiei s-ar putea rezolva relativ rapid

Cu toate crimele ei de război și împotriva umanității, cu tot războiul ei de agresiune din Ucraina, cu tot arsenalul ei nuclear și balistic, din care rachetele Onyx par deosebit de greu de interceptat, nu Rusia e problema principală a Vestului. Nici Putin. Nici aliatul său chinez, Xi, sau imperiul de mijloc.

Și cu atât mai puțin Iranul ayatolahilor, inflația, ori încălzirea planetei. Mult timp, Rusia și Putin au constituit doar principala problemă a rușilor și a vecinilor ei. Între timp a devenit o supurândă rană globală și sporește foamea planetei, dar numai pentru că a fost lăsată să facă puroi.

Chestiunea majoră a momentului e criza americană și universală de leadership, pricinuită de criza valorilor occidentale, de relativismul care a erodat baza axiologică a civilizației iudeo-creștine. Dacă ea n-ar fi, armata rusă ar putea fi relativ lesne expulzată din Ucraina și expediată acasă. Unde l-ar debarca pe dictator. Iar rușii, ajutați de învingătorii armatei ruse și de occidentali, ar avea o șansă, fie și redusă, de a-și construi în fine o democrație veritabilă.

Dar ce lideri ar putea obține această evoluție, dacă președintele superputerii se teme vizibil până și de un Putin relativ ușor de înfrânt de către ucraineni, dacă li s-ar da armele trebuincioase, în calitatea și cantitatea necesare?

În cine să-ți mai pui încrederea, pe cine să mai urmezi, dacă la nivelul elitelor politice totul e indiferent, dacă D-zeu a fost declarat ”mort”, iar credincioșii nu se mai revoltă, dacă oamenii care te conduc nu mai cred nici în ei înșiși, necum în poruncile divine, în cărțile sfinte, în libertate, adevăr, dreptate și în misiunea lor istorică?

La ce să aperi o democrație, dacă poporul ei refuză exercitarea puterii sale, ca demos, preferând instalării liderului vrednic să-l conducă bine, acuplarea cu dușmanul, autodizolvarea, anihilarea sa?

Românii și mecanismul democrației

La toate acestea, se adaugă în România (dar și aiurea), o confuzie amplă cu privire la mecanismele democrației. Care funcționează, simplu, pe baza opțiunii la urne, prin schimbarea pașnică la cârmă, chiar dacă puterea trece din mâinile rele ale unor politicieni foarte defectuoși, în cele imperfecte, prea puțin populare și deloc adulate ale unor oameni normali, cu slăbiciunile și păcatele lor. Condiția este ca acești lideri să-și facă treaba în chestiuni esențiale, să apere eficient frontierele și alianțele patriei lor, să restabilească libertatea, adevărul ocultat și justiția călcată în picioare.

N-o fac? Vor fi schimbați pașnic, la următoarea rundă de alegeri. Pe această bază, a alegerii răului mai mic funcționează democrațiile. Dar în acest scop, răul mai mic trebuie identificat corect.

Or, mulți români continuă să viseze la conducătorul providențial, la căpitan, la salvatorul mesianic. Își regretă dictatorii și îi disprețuiesc pe oamenii politici care, onești, refuză să-i mintă, optează pentru a spune și adevărurile mai puțin plăcute și nu se dau perfecți, ori perfect credincioși. Iar tiranii sunt, invariabil, răul cel mare. Poate nu imediat. Dar, ca Putin și alții, cu siguranță, în timp.

PSD, AUR și consecințele refuzului răului cel mic

Așa se explică faptul că, în mod aiuritor, de majoritatea intențiilor de vot ale românilor cu democrația pusă pe butuci, înșelați, mințiți, furați timp de 30 de ani în special (chiar dacă nu exclusiv) de unul și același partid și de simpatizanții lui, beneficiază, culmea, exact acel partid.

Așa afirmă un recent sondaj politic, de care n-avem motive să ne îndoim excesiv. Aflăm că ”PSD e favorit în intențiile de vot”, că ”PNL și AUR sunt umăr la umăr”, în timp ce ”încrederea în partide e la pământ”, iar ”o cotă semnificativă” a electoratului ”optează pentru extrema dreaptă”.

PSD conduce, cu 31%, nu mai puțin de zece procente în fața următorului clasat, PNL, care se prezentase la un moment dat, fie și palid, ca posibilă alternativă morală și politică. Or, pe baza manevrelor președintelui, PNL a sfârșit prin a se alia cu fostul partid comunist, rebotezat, dar rămas cantonat într-o mentalitate incompatibilă cu democrația, și prin a îngropa lupta împotriva cleptocrației securiste. Deloc de mirare că mulți, dezabuzați, s-au refugiat fie în fatalism, pasivitate și emigrare, fie s-au orientat spre oferta AUR și extremismul de factură putinist-ultranaționalistă.

Care numai alternativă nu este, de vreme ce se adapă din idologia național-comunistă cu precursorii ei gogo-cuziști, legionari, antonescieni, staliniști și post-comuniști. Certificatul de renaștere comun al pesedismului contemporan (cu tot cu azilele groazei concrescute din el) și al doctrinarilor aur a fost eliberat de protocronismul ceaușist inventat și potentațat în anii 70, în România comunistă, de Edgar Papu, la încurajarea unor cărturari celebri de felul lui Mircea Eliade, una din figurile ideologice de proră ale gardismp-fascismului interbelic.

La fel de puțin uimitoare e prăbușirea încrederii românilor în Parlament și în clasa politică și canalizarea nădejdilor lor spre instituții ca Biserica, Armata, NATO și alte alea, care nu pot administra țări.

Or, alternativa reală a existat

În ciuda pro-occidentalismului ei prea puțin critic față de amplele derapaje woke, rasiste, sexo-transgenderiste și ecologiste ale extremismului de stânga apusean, mai există încă, sub forma USR. Și a unor primari comparativ excelenți. Iar USR n-ar fi singura alternativă. Cetățenii s-ar putea organiza lesne, cu ajutorul rețelelor sociale, în jurul unor partide cu opțiuni creștin-democrate reale, ori întemeia unul nou, pro-justiție, anticleptocrat și antiprogresist. Nici ungurii nu sunt siliți să aleagă veșnic un partid clientelar orbanisto-cleptocrat ca UDMR.

Dar, spre a împiedica alternanța reală la putere, principalele partide politice românești au ridicat bariere aproape insurmontabile în calea accesului liber la alegeri, înmulțind aberant numărul semnăturilor necesare participărilor la scrutine. Au blocat, deci, transferul pașnic al puterii, omorând, practic, democrația. Care, cum just argumenta Karl Popper, nu din opțiunea pentru liderul providențial, ci tocmai din acest transfer pașnic al controlului asupra executivului, trăiește.

Așa s-a ajuns să se tolereze la putere un partid cleptocrat și pe îmbisericiții lui reprezentanți, sub ochii, ori în proximitatea cărora, au înflorit nu cultura, educația, școli, spitale, autostrăzi, concerne moderne și o forță armată redutabilă, ci azile ale groazei, adevărate lagăre, stabilimente ale morții. Iar fatalismul s-a îngrijit de restul.

Cum militantismul îi smintește pe mulți americani, care nu înțeleg că nu rasismul, drepturile minorităților sexuale și partidul din opoziție reprezintă problema cea mare, ci Statelor Unite, ci erodarea valorilor americane și demonizarea alternativei politice. Degringolada democrației românești (una condusă de bijinițari, cleptocrați, securiști și beizadelele activiștilor și culturnicilor din comunismul anilor 80) afișează, ca una defectată din fașă, tulburătoare paralele cu declinul democrației inițiale, cea străveche, americană, care a ajuns să fie condusă ori influențată decisiv de dregători cu creiere parțial spălate de infiltrarea marxistă și postmodernistă a SUA din anii 60, 70 și 80,

Românii și americanii se mai pot salva. Dacă se deșteaptă. Dacă se trezec în pumnii problemelor globale pricinuite de criza axiologică și de leadership în care a fost propulsată lumea de excesul de relativism și postmodernism și de reacția maoistă, islamistă și putinistă la abuzurile ultimului veac. Salvarea nu rezidă în salvaționism. Nici în colectivisme, ori exces de individualism. Cuvintele cheie ar fi cumpătarea, chibzuința, echilibrul. Și revenirea la etică biblică, la adevăr, libertate, dreptate.