Mihai Șora, dincolo de lumini, umbre și cosmetice minciuni

Oamenii pe care credem a-i cunoaște bine se dovedesc, ori ne apar, uneori, ca fenomene proteice, personalități cu identități variabile, enigme dintre cele mai impenetrabile.

A scrie adevărat despre personalități remarcabile și memorabile, care și-au construit fermecător și fără răutate, uneori jucăuș, din propensiuni histrionice, alteori din slăbiciune, sau din alte motive, obiective, biografii parțial fictive, parțial misterioase și ascunse, e o întreprindere dintre cele mai anevoioase. Mai ales dacă e vorba de personalități-reper, cu activități și scrieri cu impact puternic asupra familiilor, contemporanilor și societății lor.

Îl cunosc pe Mihai Șora din 1969. E mult? E puțin? N-am habar. Durata unei relații nu spune mai nimic despre calitatea ei. Și nici despre cunoașterea profundă a unui sau altuia din termenii ei.

Văd însă intelectuali, altfel stimabili, din categoria celor care l-au cunoscut mult mai puțin, dar îl elogiază fără rezerve, că se bazează pe faptul că s-au întâlnit prima oară cu el în 1982, (sau după 1990) ca să se mire că ”n-au auzit de fiul său, Tom”. I-am citit reproșându-i celui din urmă, pe marginea intervenției la slujba notorie de înmormântare de la Biserica Albă, ”o luptă scrâșnită” pentru ”moștenire”. Și constat că deplâng și osândesc virulent orice critică, oricât de binevoitoare, la adresa unui om cu incontestabile virtuți, dar și cu păcatele sale multiple, cu bune și rele, umbre și lumini.

Înainte de a-i replica unuia dintre acești preopinenți, am să notez că, din păcate, mare parte din elita intelectuală românească se arată, încă o dată, – și nu doar din vina ei, ci și pentru că materia în cauză e parțial criptică, parțial ascunsă de petele albe ale unui veac de turbulentă și extrem de complexă istorie – inadecvată în raportarea la Mihai Șora. Cum e inadecvată, în parte, și la istoria al cărei martor extraordinar (și extraordinar de longeviv) a fost.

O parte a acestei elite a aderat la miliţia detractorilor radicali. Iar alta, la gruparea celor care-i ridică, aproape la fel de aiurea, statuie.

El și eu

Mihai Șora mi-a fost mai întâi reper, ca un tată aproape chiar mai capabil de dialog decât propriul meu părinte, un maestru al dialogului. La finele adolescenței mi-a fost unicul public, în vremea în care fiul său, muzician, mă învața să cânt preludii de Bach la pian.

Mi-a fost oaspete la nuntă și mentor. L-am considerat un prieten mare și bun.

După ce am emigrat, mi-a acordat în decursul vieții sale mai multe interviuri, transmise la Deutsche Welle (înainte ca văduva lui să-mi refuze, pe baza unui pretext cu totul neconvingător, în temeiul unui singur cuvânt dintr-un articol despre o terță persoană – dorința de a vorbi cu el după moartea fiului său cel mai mare, aparent calomniat, ca turnător).

Am scris în apărarea lui și a întâiului său născut (iar mai nou a mezinului) o serie întreagă de articole făcându-mă scut în fața oștirilor de calomniatori care l-au atacat furibund, în nenumărate instanțe, mai cu seamă pe Mihai Șora. Dar și pe ai lui.

Am știut până de curând că acest om n-a fost, cum mi-ar fi plăcut să cred, un sfânt, deși sfida la 100 de ani și mai bine gerul năprasnic al iernilor, ca să iasă în stradă să demonstreze pentru democrație, stat de drept, justiție independentă, pentru valori esențiale, în care credeam și încă mai cred și eu?

Nu mai sunt foarte sigur ce am știut și ce nu, ce am intuit și ce n-aș fi vrut să descopăr în legătură cu Mihai Șora. Cert e că știu (sau cred că știu) acum că a fost doar un om. Unul care a avut și meritele sale, dar și dandanalele și pocinogurile lui, mult timp ascunse de cei care l-au iubit.

Întrucât denigratorilor lui Mihai Șora le-am răspuns în repetate rânduri, e poate bine să abordez și categoria adulatorilor necondiționați. E grupul intelectualilor care nu și-l pot imagina în parametrii unui comportament normal și simt nevoia, ca să compenseze mizeriile calomniatorilor, ori ca să-și semnalizeze propriile virtuți, să-l ridice pe scut și să-l eroizeze de parcă ar fi sfintele moaște, nedându-se în lături nici să-i ponegrească postmortem fiul, sau fiica, pe care nu-i cunosc.

Încă o dată despre Tom

Domnul Tudorel Urian mi-a părut să aspire să intre în această categorie. I-am citit mai multe postări exprimând obiecții la adresa comportamentului fiului lui Mihai Șora de la slujba de înmormântare a tatălui său. Una merită redată in extenso și comentată, întrucât exprimă bine și sentimentele unui apreciabil grup de oameni. Scrie, deci, Tudorel Urian:

”Îl cunosc pe Mihai Sora din 1982. De Tom Sora am auzit la slujba de înmormântare. Din motive pe care nu le știu, dl. Sora nu mi-a vorbit niciodată despre el. Habar nu am care au fost relațiile lor. Nu știu dacă Mihai Sora a fost vreodată invitatul lor în Germania, de câte ori l-au întrebat cum se descurca, dacă i-au trimis vreodată bani pentru facturi. Asta cu mult înainte de existenta Luizei în viata lui. Vehementa lui în biserica mi-a displăcut. Poate ca acum cel mai înțelept lucru ar fi sa-și vadă toată lumea de treaba și sa lase în seama justiției problema moștenirii. Lupta asta scrasnita nu face decât sa maculeze memoria lui Mihai Sora pe care, eu cel puțin, o consider etalon de curățenie morala (și nu doar eu, Constantin Noica a spus-o explicit). E mare păcat ca se întâmplă asta. Va asigur ca drepturile de autor ale lui Mihai Sora nu pot fi evaluate la 1 milion de euro, dar asta nu e problema mea, un eventual proces ar putea lamuri chestiuna. Odihneste-te în pace, draga Mihai Sora.”

Am reacționat instantaneu afirmând că îl ”respect personal” pe Tudorel Urian. Și, cum i-am mai declarat, cu același prilej, personal, îi respect și părerile. I-am precizat, însă că, ”de această dată greșește rău”. Și am continuat: ”faptul că n-ați auzit de el până la înmormântare nu spune nimic despre domnul Tom Șora, dar multe despre tatăl său din ultima vreme și despre intensitatea și calitatea prieteniei (lui Mihai Șora) cu dvs, domnule Tudorel Urian.”

Nu știți despre vlăstarele între timp mature ale domnului Șora nimic, dar vă permiteți să puneți întrebări insinuante referitoare la ei și la ”invitarea lui în Germania”. Aflați de la mine că a fost invitat permanent. Și…când încă își mai decidea neatârnat drumurile, a locuit an de an sau, uneori, la câte doi ani, de regulă câte trei luni, la fiica lui, Sanda, la München”.

Așa a fost din anii 80 și până în 2009. A locuit și a călătorit în tot acest timp pe banii copiilor săi și cu asigurări de sănătate încheiate de copiii lui care, ca și soția sa Mariana, l-au plimbat în toată Europa, din Veneția până în Spania, și din Italia în Franța, de la Schloss Neuschwanstein la Schliersee, ori de la Garmisch Partenkirchen în Bavaria de sud, la Paris.

Mă întreb: ce face un om al cuvântului, intelectual public, să se dedea la insinuări publice, puternic jignitoare pentru oamenii în cauză, în chestiuni despre care nu are habar?

Înțeleg că ”vehemența” lui Tom din biserică i-a displăcut domnului Urian. Asta pentru că a numit-o ”vehemență”, în loc de ce a fost: adevăr din rărunchii inimii, țâșnit din conșțiința că e ultima oară că vorbește față la față cu părintele său.

Mai credea, preopinentul meu, cum a scris textual, că Biserica e ”un loc al despărțirilor frumoase”. În fapt, cum mi se pare mie, un evreu, este, sau – gândindu-mă la Tabernacolul din deșert și Țara Sfântă – ar trebui să fie, dimpotrivă, nu un loc al despărțirii, ci un ”Cort al Întâlnirii” şi al mărturiei, al mântuirii, al păcii. Unul care nu se poate fără mărturie, fără adevăr, fără dreptate.

Îi displace domnului Urian ”lupta scrâșnită”? Să-i amintim că e poate e mai bună decât pacea mimată sau persistența în minciună.

”Culmea e”, mai scria domnul Urian, ”că în faţa bisericii era plin de televiziuni, la care Tom se putea opri să-şi strige durerea şi rezultatul ar fi fost exact acelaşi. Ar fi transmis toate acelaşi mesaj (ca acum, de altfel) l-ar fi invitat şi în talk-show-uri, dar cei vreo 100 de oameni din biserică, n-ar fi plecat acasă cu această umbră de întuneric în suflet”.

Culmea e, în opinia mea, că autorul acestor rânduri n-a realizat enormitatea afirmației sale despre un om care-și plângea în acele momente și tatăl, și poate și iluziile pe care, ca fiu, ar fi fost imposibil să nu și le facă despre părintele său, spre a le vedea, hic et nunc, zob, pe catafalc.

Tocmai faptul că izbucnirea sa a avut loc unde anume și când anume a avut loc, nu unde i s-a sugerat aberant că ar fi trebuit să fie, arată cât de puțin l-a interesat, atunci, imaginea, publicitatea, transmiterea de mesaje altuia decât tatălui său mort.

Căruia fiul, interior devastat, i s-a adresat, fără să-și dea seama, direct, ca de la om viu la om viu: ”am dat telefon ca să aflu ce mai faci, cum îți merge. A fost imposibil. Nu am mai putut vorbi cu…el”.

În fine, mai afirmă domnul Urian, că ”este mai mult decât dureros să pleci de la înmormântarea lui Mihai Şora, un om solar, care a petrecut în lumină fiecare zi a vieţii, cu o urmă de întuneric în suflet. Cui foloseşte un asemenea act de trouble-fete”…?…Toţi au avut numai de pierdut.”

Sigur că Tom Șora e ”blamabil”. A îndrăznit să nu-l intereseze televiziunile de afară, ci să se lase copleșit într-un moment ca nici un altul de puterea autoeliberatoare a ofului său prea îndelung prigonit și refulat. A avut ”insolența” de a avea probitatea de a se expune necruțător (față de ”agreabilul” momentului), punându-se pe sine într-o lumină penibilă, de ”mahalagiu”. De a face ”bâlci” și ”circ” cum au afirmat niște neaveniți, din categoria celor cu părinții bine mersi. Mai, grav, a îndrăznit să pună o ”umbră” pe senina stare de spirit a domnului Urian. În loc să-i respecte frisoanele de plăcere de a fi vorbit ”la petrecerea” la care Tom a fost, cum a spus antevorbitorul său, un ”trouble fete”. Căci pare că le-a dat impardonabil, celor prezenți, dureri de dinți estetice. A fost strigoiul care le-a stricat cheful. Sacrosancta plăcere! Ce prost crescut! Vai, domnule Șora, dar cum i-ai crescut oare pe copiii tăi?

Din nou despre Seniorul Cetății.

Guess what, monsieur. Nu era o ”petrecere”. Era o înmormântare. Nu oricare. A Seniorului Cetății? Desigur. De aceea l-au omagiat doi stimabili cărturari. Dar și a unui tată. Ceremonia n-avea menirea să facă plăcere cuiva. Iar cel mai sordid lucru care se mai întreprinde în aceste zile este sugestia că Tom (cel neinformat de Luiza Șora de moartea tatăului său) ar fi luat cuvântul în Biserică nu ca să lase să se înalțe strigătul inimii sale, ci din motive materiale. Ceea ce-i descalifică în această chestiune total și irevocabil pe cei ce-o avansează.

Concomitent, domnul Șora, regret să fiu silit să destram și această urzeală de iluzii, după cele destrămate rând pe rând femeilor din viața sa, a fost multe, dar nu ”un om…care a petrecut în lumină fiecare zi a vieţii sale”. A fost departe de a-și petrece toate zilele vieții așa. N-a fost, cum grotesc l-au zugrăvit defăimătorii profesioniști și dezinformații, un demon comunist. Dar nici îngerașul, sau chiar ”zeul” întrupat în liricele postări dedicate ”iubitului” de văduva romanțând pagina FB Mihai Șora, n-a existat realiter.

Voi deșira acum și, poate, de acum încolo, și țesătura altor amăgiri alimentate de adulatorii lui Mihai Șora. Fermecătorul filosof a fost, pe drept, un salutar și indestructibil reper al activismului civic de după 2012. Dar n-a fost ce le pare multora.

A scrântit-o repetat nu doar ca familist, ci și ca om al ideilor. Chiar grav. De pildă, între altele, când l-a absolvit pe Nae Ionescu în mod aberant de antisemitismul ultimei părți a vieții. Or, seducătorul dom’ profesor de studenți rinocerizați (din rândul cărora Mihai Șora n-a făcut parte, grație, cred, Marianei) și-a dovedit cu asupra de măsură antisemitismul. Când ideologul legionar a predat imunda sa prefață la cartea lui Mihail Sebastian, ”De 2000 de ani”, despre care într-o oră de discuții cu un Sorin Dumitrescu encomiast total la modul penibil față de Nae Ionescu, Mihai Șora n-a găsit, vai, de cuviință să sufle o vorbă, deși l-a pomenit pe Benno Hechter, fratele lui Mihail Sebastian.

Și ce să spunem despre ultima parte a vieții studentului unui filosof fascinant dar, concomitent, mediocru, cabotin, frivol, vanitos, pernicios și cel puțin parțial plagiator, ca Nae Ionescu, zugrăvit de Mihai Șora în culori mult mai calde și pastelate decât ar fi meritat, de parcă ar fi încercat, în răspăr cu adevărul, să-i facă interlocutorului pe plac, ori să compenseze vreun neajuns din propria sa biografie?

Mihai Șora îmi pare că a scăpat-o parțial din mână și de sub control. În raporturile cu sine, cu viața proprie, cu apropiații, cu presa. Prea s-a lăsat dus în voia firului apei. ”Firea mea e să mă las pe firul apei”, spunea Mihai Șora textual, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă la 96 de ani. ”M-am lăsat pe firul apoi și am impresia că am mers pe el, și nu m-am înecat”, se felicita el, înainte de soroc și oarecum semeț.

Mărturia (involuntară, dar nu mai puțin autentică) a fiului său demonstrează că Mihai Șora prea a considerat că universul, că D-zeu este (doar) bun cu el și-l duce necurmat spre bine. Pare, de altfel că nu s-a lăsat doar pe firul apei, ci și pe mâna și firul hotărârilor altora. Or, ”universul” pare uneori a ne cere imperativ să intervenim activ și să luăm cel puțin în anumite instanțe și cu anumite persoane de nesubstituit, decizii proprii, pe care, poate și spre paguba lui, dar mai cu seamă a altora, Mihai Șora n-a vrut sau n-a mai putut, eventual de la un moment dat, dacă nu dintotdeauna, să le ia.

Au fost și alții vinovați de derapajele sale? Vârsta? Văduva? Nu mă încumet să dau verdicte definitive. Pur și simplu nu știu destul. Dar mi se pare că, în doze diferite, mai toți. Copiii. Chiar și prietenii. Chiar și prietenii copiilor. Și nu mă exclud. A avut Mihai Șora calități? Multe și mari. Dar nu, infailibil n-a fost nici moral, nici intelectual.

În fine, înainte de a mai examina o dată, poate într-un articol viitor, ceea ce mi se pare a fi esențialul biografiei lui Mihai Șora, să le mai atragem atenția măgulitorilor săi că poate cred că-i fac plăcere postmortem lui Mihai Șora (sau, periuțelor lui) vituperând aiurea împotriva fiului său. Nu cumva e invers? Și regele David i-a cerut generalului său, Ioab, să-l cruțe pe Absalom, deși fiul său se răzvrătise și îl combătea într-un război civil. Ioab l-a nesocotit și l-a ucis. După care l-a luat la refec pe tatăl îndoliat care-și jelea copilul. Iar Tom n-a fost un Absalom. Și n-a fost un fiu rătăcitor, ci un copil îndelung răbdător și iubitor.

Dacă nu-l omora pe Absalom, (cum i-a asasinat și pe alții) și dacă tăcea, Ioav om rămânea. Că filosof n-a fost. Mihai Șora însă, da. Iubea, adică, înțelepciunea. Și ”căuta calea de urmat”, ca om. Căuta, adică adevărul. L-a iscodit, un timp, strălucit. A dat și ocazionale rateuri dar și un un dar prețios contemporaneității. Și familiei sale, negreșit. De la un moment dat însă, l-a rătăcit. Nu i se face nici lui nici istoriei un serviciu cosmetizându-i-se biografia. Odihnească-se în pace.