Pe Ana au ucis-o, în timp ce alerga nu departe de marginea orașului, colții unor câini vagabonzi adunați în haită. Șapte-opt dulăi. Dar n-au sfâșiat-o doar ei.
A omorât-o și neglijența autorităților. Care n-au bani, oameni și ore de muncă reală. Și n-au nici locuri de adăpost pentru dulăi vagabonzi, deși au renunțat, din rațiuni ideologice și sub presiunea unei rele înțelegeri a protecției animalelor, una impregnată nu doar de dragoste de câini, ci și de mizantropie, la eutanasieri, din nefericire necesare într-o urbe în care se moare din pricina mușcăturilor unor patrupede sălbăticite. O urbe, în care nu se găsesc din păcate destui bipezi deopotrivă dornici și în stare să crească animale.
Ana Oros a murit sfâșiată de câini. Unora dintre noi acest sfârșit îngrozitor ne rupe inima. Între altele, și pentru că era evitabil. Ce ar fi fost de făcut? E nevoie de o anchetă eficientă. Nimeni nu e omniscient și infailibil. Dar anumite lucruri sunt clare încă de pe acum.
E clar că nu doar indiferența autorităților a omorât-o. Ci și neștiința. Și apoi i-a mai venit de hac și frica. Și, mai ales, frica de a-i fi frică, într-o societate care ne cheamă imperativ să reușim să ne învingem teama, dar ne educă rău, în duhul lipsei de respect față de viața umană, față de animal, față de instincte, față de natura lui și-a noastră, față de învățătura adecvată despre ele.
Neștiința despre natura animalelor care o mai atacaseră odată în aceeași zonă de lângă Lacul Morii și frica de frică au determinat-o să se întoarcă, vai, nepregătită, unde mai fusese atacată o dată. Or, și frica are noima ei.
Atunci o ajutase Dumnezeu, cel din făpturile create după chipul și asemănarea Sa, care treceau pe acolo, călare pe biciclete. Ana ajunsese la spital cu multiple răni de la mușcături, inclusiv la cap. Se făcuse bine, dar nu învățase ce ar fi trebuit să-și însușească din timp. Că nu e bine să-l tot pui pe D-zeu la încercare. Și nici făpturile pe care El le-a creat cu o anumită natură imuabilă. Una, care nu se schimbă și nici nu-și atenuează asperitățile în sălbăticia în care le-am lăsat, doar pentru că vrem noi, civilizații, așa.
Câinii sunt cum îi creștem. Și cum suntem noi înșine. Suntem anxioși? Ne e frică de ei? Le va fi și lor de noi. Suntem nervoși și agresivi? La fel vor și ei. Îi lăsăm pradă sălbăticiei? Sălbatici vor fi ei.
Ce e greu de înțeles în toate acestea? De ce să forțăm nota, în loc să respectăm ce e de respectat și să determinăm autoritățile să facă, în fine, ce e de datoria lor să întreprindă, astfel încât orașul să nu mai fie o junglă și un cimitir de copii și femei, un cimitir de oameni mușcați?