Războiul, moartea marilor iluzii și relațiile franco-germane

Războiul din Ucraina reașează lumea. Și Europa. La celebrarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Élysée, Consiliul de Miniștri franco-german s-a reunit în fine, deși ar fi trebuit să aibă loc în toamna anului trecut, fiind anulat din pricina neînțelegerilor mutuale.

Disputa politică bilaterală atinsese o intensitate fără precedent, după ce Berlinul optase pentru evitarea Franței la comandarea unui nou scut antirachetă, iar Parisul se orientase spre vecinii din sud ai săi spre a-și procura energie, recomandând Germaniei să nu se izoleze.

Degeaba. Căci ideologia și autoamăgirile nu-i slăbesc pe nemți. Așa că ezită să-i dea Ucrainei tancuri Leopard și s-au reizolat. Prin urmare caută să se împace cu Franța. Au convenit deci un proiect de apărare comun, care numai în interesul Germaniei nu e. Căci implică nu doar o prezumtivă ”întărire a capacităților militare europene”, ci și construcția unui tanc franco-german. De care Germania chiar n-are nevoie. Are Leoparzi. Dar așa e cu iluziile și obsesiile. Costă.

La școala mirificelor povestiri postmoderne

Agresiunea rusă ar fi trebuit să pună capăt unui mare set de iluzii occidentale. A ucis, în fond, în primul rând temeiul superbiei progresiste, comunitare, care s-a copt și a luat proporții uriașe în Europa, sub umbrela nucleară americană și aliată, care afirma, fals, că UE ar fi prefăcut, chipurile, Bătrânul Continent, ”transformându-l dintr-un spațiu al războiului într-unul al păcii”.

Chiar așa au motivat progresiștii norvegieni decizia lor simpatică, dar aberantă, de a acorda Uniunii Europene, în 2012, premiul Nobel pentru Pace. Falsul e vădit.

Adevărul gol goluț e că nu Uniunea Europeană a transformat Europa dintr-un continent al războiului într-un spațiu al păcii, desigur. Aceasta a fost, mai întâi, opera victoriei americane în cel de-al Doilea Război Mondiale. Apoi, a fost efectul staționării, în Germania, a trupelor americane și a arsenalului lor nuclear, întărite de dubla decizie a NATO din 1979, de staționare a rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune, menite să facă față amenințării sovietice a rachetelor SS 20, ca și de hotărârea lui Ronald Reagan de a demara, în 1983, programul SDI, așa-numitul ”star wars”.

Dacă ar fi meritat cineva premiul Nobel pentru Pace, președintele american Ronald Reagan l-ar fi meritat cu asupra de măsură. Decizia lui avea să provoace degringolada imperiului comunist și eliberarea Europei răsăritene. Dar l-au luat tot mereu profesioniștii minciunilor progresiste.

Căci în condiții de progresism dezlănțuit și de aparentă absență a oricărei amenințări cine să le spună tovarășilor norvegieni și țuțărilor extremei stângi din Europa, că s-au înșelat și istorisesc o povestire postmodernă falsă de la un cap la altul? Cine să le bată obrazul? Cine să le atragă atenție că americanii sunt chezășia păcii într-o Europă salvată de SUA nu doar în prima și a doua conflagrație mondială, ci și de național-comunismul imperialist sârbesc al regimului Miloșevici, care a însângerat Europa în anii 90, ajutat fiind de fascismul croat, albanez și de islamiștii infiltrați în Bosnia?

S-au găsit câțiva jurnaliști naivi, cărora am ținut să mă alătur, să tot încerce să articuleze adevărul. Degeaba. Era să mi se usuce mâna, de câte ori am așternut cu grijă în articolele mele dictonul latin ”si vis pacem para bellum”. Eu scriam, eu le citeam.

În timp ce dezvoltau noi religii seculare, progresiștii apuseni au continuat s-o țină langa: ba că națiunile-s caduce, doar Rusia este gigea, la fel și China, dar America e rea și imperială, iar creștinismul o stupizenie, ba că globul stă să ardă, piața liberă e o nenorocire, capitalismul catastrofal, heterosexualitatea o plictiseală patriarhală și reacționară, iar bărbații, ziși politic corect ”purtători de penis”, ca să nu se supere transgenderele, ”toxici”.

Concomitent, stânga radicală și postmodernă și-a suflecat mânecile. A pus de o revoluție culturală maoistă în universitățile de top americane, exportată sistematic în școli, servicii secrete și diplomație americană și occidentală. A decretat globalizarea forțată, moartea patriotismului și punerea la naftalină, odată cu bărbăția și cu făcutul de copii, a forțelor armate.

Pentru că dacă UE care, lipsindu-se de alt ”mesia” în afară de Angela Merkel, a salvat pacea atât de convingător, de-a binemeritat un premiu Nobel, cine să-ndrăznească să mai pornească un război? La ce să fie nevoie de o costisitoare oștire? Să-i facă față lui Putin? Păi ce, era periculos? Nu era? Nu îndrăznise el, în 1999, în Cecenia? Nu s-a mai încumetat o dată, în Georgia, apoi în Crimeea și, în fine, în Siria? Ba da. Și de ce nu, de vreme ce a părut că nimeni nu e-n stare și n-are voința să-l oprească. În afară de prea puțin predictibilul Trump. De care țarul s-a păzit, evitând provocări prea insolente. Dar apoi?

La catafalcul marilor iluzii

Și acum? Mor pe capete iluziile. Urgența militară este clară. Israelul a hotărât să investească masiv în războiul stelelor. Care va implica dueluri ale sateliților.

Până și Japonia, care s-a angajat prin constituție la un pacifism perpetuu, punându-și cenușă în cap pentru belicosul ei imperiu criminal în masă, care se aliase cândva cu Hitler, n-a dezgropat securea războiului, dar a hotărât să înhumeze, pe tăcute, irenica ei atitudine a veșnicei defensive și nonviolențe.

Tokio a hotărât dublarea bugetului militar nipon și procurarea de arme ofensive, apte să aplice inamicului o ”contralovitură”. Ceea ce, în ciuda acrobațiilor retorice nipone dezmințind concluzia vădită, înseamnă eventualitatea unui atac preventiv. De cine se apără Japonia? De Rusia? Desigur. Dar mai ales de China comunistă și de Coreea de Nord stalinistă. Pentru că japonezii au înțeles. Dacă înving rușii în Ucraina, să-i păzească Dumnezeu pe asiaticii care nu-și vor fi procurat la timp arsenalul necesar disuasiunii. Și să păzească mai ales Taiwanul și Marea Chinei de Sud și de Est.

Evidența că un agresor hotărât poate să schimbe cu forța mușchilor lui orice ordine de drept cât ai zice pește, dacă nu e descurajat credibil și oprit cu forța armelor, se impune oricărei gândiri cât de cât raționale. Se impune, dacă ai și cu cine lupta.

Unde ne aflăm? Ce e de făcut cu noi? Dar cu Scholz?

Or, pacifismul și pervertirile liberticide ale deceniilor de progresism radical au devenit o a doua natură. Nu se arată gata să părăsească scena. Căci altfel n-ar sta nimeni pe gânduri, în Vest. Fabricile de armament ar dudui. Tancurile Leopard și avioanele F-16, precum și lansatoare ATACMS ar fi fost de mult la Kiev sau pe front. Și, mai ales, în școli ar fi reapărut cultul bărbatului netoxic, ci demn, al curajului, al vitejiei, al bărbăției, al eroinelor și al eroilor.

Pentru că frontul, cum se vede la Bahmut, reclamă nu doar IT-iști, rachete, bombe și drone deștepte, ci și bărbați bine înarmați numiți luptători. Dar de unde să-i iei, dacă în locul unor spartani ai ținut cu dinadinsul să crești fulgi de nea? Și generații X,Y, Z, împuindu-le capetele cu ideologii, fumuri, extravaganțe, simțul ofensei și gărgăuni monstruoși, de parcă ar fi fost sfintele moaște?

Pentru aceste generații luptă Ucraina acum, cu mâna legată la spate de refuzul iresponsabil al Germaniei, Franței și Americii de a-i da tancuri grele și rachete cu bătaie lungă. Ce va rămâne din fulgii de zăpadă când se va reintroduce în Vest serviciul militar obligatoriu? Vor cădea pe pământul congelat și vor trebui să sape tranșee, pe ger, cu o mâna pe înghețatele țevi de automat? Vor lupta corp la corp omorând inamici înarmați până-n dinți, ruși, chinezi ori nord-coreeni?

Disciplinați, docili și politicoși, nemții s-ar putea să se ferească să-i pună aceste întrebări crunte, dar de bun simț cancelarului social-democrat, fosta feblețe a tovarășului Krenz, liderul RDG.

Dar partenerii săi de coaliție nu sunt toți iresponsabili. Unii, mai lucizi, spre deosebire de elita germano-franceză, care nu se poate dezbăra de antiamericanismul ei congenital și se vede marginalizată de noua Europă răsăriteană, polono-ceho-baltică, se întreabă în aceste clipe dacă n-ar fi totuși net mai bine pentru Germania izolată de scholzirea fără leac, să-l debarce pe cancelarul buimac.

Cum să-și explice niște oameni cu scaun la cap comportamentul irațional al cancelarului, un lider pe cât de locvace pe cât e de tactiturn președintele sibian al ”României educate”, care n-a învățat din cumplitul război ucrainean decât să fie chiar mai puțin util decât un bolovan? Ce lecție educativă i s-ar putea, oare, oferi lui Scholz, cel prins, împreună cu Macron, cu lecția nefăcută?

I-a dat-o șefa diplomației germane usturător, Annalena Baerbock afirmând mai nou, – ea, nu cancelarul sau ministrul german al apărării, cum ar fi fost normal – că, dacă Polonia(sau alte țări) s-ar hotărî să dea Ucrainei tancuri Leopard și cer aprobarea Berlinului, ”Germania nu le va împiedica (livrarea)!”. Genial. Dar va învăța oare ceva din lecția tinerei sale colege, acest cancelar îmbătrânit în scholziri?

Creștin-democrații i-au și invitat pe liberali și ecologiști să-i tragă un zabrac, să-l dea jos pe tolomac și să pună pe picioare un guvern cu CDU în frunte. Merz îi și așteaptă la nuntă, în iatac. Și la cafea cu caimac. Munca pe brânci abia apoi va începe cu adevărat, în timp ce-n Ucraina se va muri, vai, în continuare.