Ce să le faci dacă mint cum respiră?  

Când pofta de omor a antisemitului se verbalizează, ascunzându-se, pudic, în spatele unui perete de vorbe goale, progresiste, cum să-i explici, persuasiv, ce face? Mai lesne pricepe un câine care adulmecă într-o grămadă de rahat, că nu e pe drumul adevărului, ci al legitimării unui genocid.

Ce să le faci acelora care nu-și mai înțeleg nici propria limbă? Sau o folosesc abuziv? Că n-au habar de fapte, mai treacă meargă. Nici n-au cum să aibă, de vreme ce stau toată ziua pe TikTok, Twitch, Tinder și Instagram și nu mai pun de ani și decenii mâna pe-o carte.

Sau n-au pus niciodată.

Dar dacă limba lor maternă le-a devenit străină? Dacă se încurcă în capcanele gramaticale ale propriului grai și, smintiți de propagandă, scot din ei cele mai colosale gogomănii, răspândind public rău malign, o ură de natură să ucidă oameni, de parcă ar sparge semințe?

Cum să le vorbești să înțeleagă?

M-am mirat, pe pagina unui amic conferențiar universitar că ”niște apărători” ai creștinătății care au tăcut îndelung, apăsat și obstinat când denunțam masacrarea de creștini, de către islamiști, în Nigeria și Sudan, s-au trezit să condamne isteric poliția israeliană pentru măsuri de securitate împiedicând un cardinal să ajungă la biserică de Florii. De pildă tovarășul Carney, premierul de extremă stânga canadian. Pe care-l chinuiau la Ottawa, în cealaltă emisferă, griji de substanță și portanță națională și globală, de vreme ce, pe timp de război declanșat de teroriști islamici în Israel, tovarășul Carney era alarmat de măsurile de securitate ale poliției locale din Ierusalim.

Atât mi-a trebuit

Am fost instantaneu taxat de ”iubitor de terorism și genocid israelit”. Iar autorul universitar al postării schițând suferințele indicibile ale tovarășului premier canadian n-a crezut necesar să-i replice calomniatorului meu. A tăcut. De parcă n-aș fi publicat ani la rând, în revista pe care o păstorea, texte antiteroriste, antidictatoriale, deplângând lipsa de măsuri de întărire a democrațiilor și statelor de drept est- și vest-europene. De parcă Israelul n-ar fi singura democrație liberală din Orientul Apropiat. De parcă n-ar atenționa civilii arabi înainte de orice bombardare de ținte teroriste, ca să fie preveniți și să se poată pune la adăpost de bombe și obuze în timp util.

Și de parcă el, vorbitorul fluent al limbii ruse, nu l-ar fi citit pe Vasili Grossman, autorul antinazist și antistalinist al capodoperei ”Viață și Destin” pe care l-am citat și eu, frecvent, cu remarca: ”Spune–mi de ce-i acuzi pe evrei și am să-ți spun de ce anume ești vinovat”.

Dar poate că și publicistul în cauză e covârșit și intimidat de cantitatea zdrobitoare de nemărturisită iubire de terorism antievreiesc din rețelele sociale. Unde de la demararea proiectului  genocidar,  jihadist, de la 7 octombrie 23, sunt țintuiți la stâlpul infamiei nu autorii crimelor în masă islamiste, ci evreii care le descriu, le osândesc și se apără de ele. Ce li se spune?

Că ar fi ”teroriști” și ”iubesc” chipurile ”genocidul”. De ce se spune o minciună care răstoarnă adevărul, punându-l în cap? Pentru că asta ar vrea să facă acuzatorii lor. De partea lor ar vrea să se plaseze și mulți dintre cei care, auzind balivernele și grozăviile proferate, realizează ce se întâmplă, dar aleg să tacă. Ori să distragă atenția de la căderea în barbarie.

Și de ce să nu aleagă să se dea cu monștrii, de vreme ce-l aud, îndoctrinându-i la un post tv vomitiv, ca B1, pe unul ca Răzvan Zamfir, potrivit căruia atacul Hamas din 7 octombrie ar fi fost, chipurile, ”justificat”? Iar în Gaza ar fi fost ”uciși zeci de mii de copii”!?!

De parcă nu s-ar fi aflat între timp, din chiar cifrele Hamas, că în răstimpul celor doi ani de război au murit în fâșie aproape 70.000 de oameni, între care nu doar combatanți.

Pentru că au avut loc și decese naturale. Mai precis vreo 10.000. Și că Hamas a ordonat plata pensiilor unui grup alcătuit din 50.000 de femei, văduve ale defuncților membri ai organizației jihadiste. Reiese că putem pleca de la premisa că în luptele cu IDF au fost uciși aproape 50000 de luptatori Hamas! De unde deci ”zeci de mii de copii”?

Și de unde ”genocid” comis de israelieni?

S-a uitat că nu întâmplător armata israeliană e considerată cea mai morală, de vreme ce-i avertizează pe oameni să părăsească perimetrele frontului, ceea ce n-a făcut până la războiul din Gaza nici o altă armată? S-a uitat că Hamas a construit o rețea de tuneluri depășind în lungime totală metroul londonez, dar n-a permis nici unui copil palestinian, nu doar celor de care jihadiștii au abuzat ca scuturi vii, să se adăpostească de luptele cu israelienii în subteranele fâșiei? Acestea sunt faptele.

Dar ce contează faptele pentru ”Snoop”, care vehiculează la adresa Israelului în mod cu totul aberant și în răspăr cu faptele acuza de ”genocid”, pentru a înfiera exportul perfect legal de arme românesc în Israel, sugerându-i o presupusă ilegalitate, sau imoralitate? Căci, după Snoop, exportul cu pricina ar susține chipurile ”genocidul”. Nu, nu cel real, săvârșit de Hamas, de care se apără statul evreu. Ci acela imaginar, atribuit Israelului în răspăr cu toate datele, în lipsa unui verdict al justiției internaționale, în absența oricăror probe concludente care să susțină realmente deliranta acuză a Snoop.

Care, pentru mine, a devenit o sursă nu doar decredibilizată complet, ci toxică.

Nu e singura pentru care nu mai contează faptele, dacă ele par să fie ”validate” de ong-uri de extremă stânga sau de instituții fantomă, numai bune de invocat ca să se acrediteze fantezia antisemită ca ”realitate”. Când te confrunți cu antisemitism și crezi că ai rezolvat problemele lumii, indicându-i pe ”evrei” ca răul pasămite ”demonic” de care se cere scăpat pentru construcția paradisului pe pământ, oare ce mai valorează faptele?

Nimic, zero, nada. Pentru ideologi, faptele și realitatea nu mai contează

Așa era și sub comuniști. Atunci se arăta cu degetul spre chiaburi, moșieri sau ”burgheji”, precum și spre ”cosmopoliți”, cuvântul-cod desemnându-i sub Stalin pe evrei.

Sub naziști, inamicul public numărul unu erau ”comuniștii”. Mai precis: iudeo-comuniștii.

Adică tot evreii. Iar sub islamiști și aliații lor de extremă stânga sunt, azi, ”sioniștii”. Sau, pur și simplu: Israelul. Înfierarea lor se făcea ca la Snoop. ”În interes” pasămite ”public”.

Dar realitatea de dincolo de aceste cuvinte e aceeași. Se pregătește marele pogrom global.

Și domnii profesori universitari de la București, Columbia, Maryland?

Domniile lor tac. Au ”dușmanii” lor, particulari. Între inamici, la loc de frunte, liderii care, fără să-i iubească în mod deosebit pe evrei, se comportă corect față de minoritarii lor. Și care încurajează în țara lor patriotismul, stimulează valorile de libertate, creștine și naționale, cele pe care islamiștii, neonaziștii și comuniștii le-ar vrea, pretutindeni în Vest, cât mai grabnic distruse.

Brendan O’Neill, un eseist irlandez, catolic, de stânga și libertar, emigrat în Marea Britanie cu părinții, când era copil, și-a întrebat prietenii englezi, după masacrul comis de jihadiști în Israel, la 7 octombrie 2023, ce ar fi făcut ei? De pildă dacă teroriștii ar fi măcelărit în Marea Britanie un număr proporțional, în speță peste 10.000 de oameni, dacă ar fi transformat siluirea în armă de război și ar fi violat sistematic fetele captive, răpind mii de compatrioți?

Cu alte cuvinte: ce era să facă Israelul după acel măcel de proporții hitleriste?

Răspunsul prietenilor săi englezi? ”Nimic”. După ei, Israelul n-ar fi trebuit să facă nimic. N-ar fi trebuit, altfel spus, să se apere. Ar fi trebuit să se lase exterminat. Asta e. După ei, evreul ”bun” e evreul ”mort”.

Și după Hitler era așa. Ura pe evrei a devenit parte a identității profunde a multora. Nu-i interesează ce-ar fi putut afla din discuțiile purtate de jihadiștii din Gaza cu unul din sutele lor de ostatici. Față de care, pentru că era sociabil, arăta și vorbea ca ei, arabă, fiind de origine marocană și yemenită, au prins să aibă o oarecare simpatie. Lui Eli Sharaby, cărora îi masacraseră soția, cele două fiice și un frate, teroriștii islamiști i-au mărturisit sincer că, după ce vor termina de ucis toți israelienii, Hamas se va apuca să le facă felul britanicilor și tuturor celorlalți occidentali.

De aceste perspective nu pare să le pese nici cât negru sub unghie oamenilor ”de bine” progresiști din Europa și America. Ori Australia, Noua Zeelandă și Canada. Sau Franța, Belgia, Spania și Olanda.

În împărăția cenzurii

Acești oameni au construit, în Vest, un imperiu al cenzurii ”politic corecte”. Care, după cum just relevă Brendan O’Neill, nu doar că n-a folosit democrațiilor, ci a contribuit masiv la subminarea lor. Căci i-a învățat pe occidentali că Vestul ar fi intrinsec ”rău” și că ar fi necuviincios și demn de cenzurat să nu se admită această enormitate. Iar pe teroriștii islamiști și pe propagandiștii lor le-a dat lumină verde să-și răspândească liber ura pe evrei, creștini și pe Vest, protejându-le vitriolul îndărătul acuzei de ”islamofobie” la adresa oricui cerea, speriat de o imigrație islamică scăpată de sub control, integrarea nou-veniților. Și măsuri eficiente împotriva islamo-fascismului.

S-a ajuns ca, în 2017, după trei extrem de sângeroase atentate islamiste, între care cel de la concertul din Manchester al Arianei Grande, unde un islamist a căsăpit 22 de tineri nevinovați, să nu se poată pronunța în Regatul Unit termeni precum ”islamism”, necum sintagma de ”islam”. Ori cea de ”terorism islamic”, adecvată inșilor care masacrează în numele profetului, Coranului sau în numele luat în deșert al lui D-zeu. Cum sunt posibile asemenea fapte și, mai ales, minimalizarea, escamotarea, edulcorarea și justificarea lor? De pildă să nu se poată tematiza islamofascismul?

Nihilismul

Națiunile care se urăsc pe sine produc culturi nihiliste și aderă cu arme și bagaje la orice cult al morții le este la îndemână. În acest proces își distrug nu doar instituția familiei ci, prin cenzură, și orice dezbatere liberă, și limba, accelerându-și astfel smintirea.

Iată infernul psihopatologiei în care se află o parte din Europa și America. În care diferența dintre extrema stângă și dreaptă a ajuns să fie denumirea evreilor: care sunt pentru unii ”sioniști”, iar pentru alții ”israeliți”, ”iudei”, sau cuvântul cu ”j”. În timp ce e interzis să crezi că există femei-femei. Și bărbați-bărbați. Sau că e în regulă să-ți iubești poporul și să consideri că o cultură care admite egalitatea în drepturi a femeilor și bărbaților, ori a credincioșilor tuturor religiilor, e superioară celor care neagă această egalitate și îi masacrează pe cei ce o susțin.

Cum au derapat în așa un hal mulți englezi?

Cum se plasează în poziția de a-și ucide libertatea niște națiuni occidentale, precum poporul care a dat lumii democrația modernă, după ce a ridicat pe scut gândirea critică?

Păi cum să nu derapeze când limbajul, fără de care nu există judecată critică, e făcut harcea parcea de corectitudinea politică?

Și când însuși liderul care ar trebui să orienteze creștinătatea, Papa Leon al XIV-lea, a decretat, contrazicând flagrant Sfintele Scripturi, că D-zeu nu ar ”asculta rugăciunile celor care poartă război”, dar, ca să parafrazez Babilon Bee, psalmodiază în Bazilica Sfântului Petru psalmii unor seniori ai războiului ca Moise și regele David. Ori texte ale unor cuceritori ca Iisus Navi, Samson și Gideon.

Așa s-a ajuns la demența de a se face în presa europeană afirmații rasiste. Precum cea care înfierează, ca presupus ”rasistă” o nouă lege israeliană pedepsind cu moartea crime teroriste, afirmându-se că i-ar viza doar pe ”săracii” palestinieni. Care, după cum reiese din calificativul cu pricina, ar fi ”siliți” să comită acte teroriste, de vreme ce sunt identificați de acești bien-pensanți ai presei mainstream apusene cu ”teroriștii”.