Rusia mai are multe arme. Între ele, bombe atomice: mii de ogive nucleare. Dar le poate oare folosi, fie și doar tactic? Și dacă nu, ce-i rămâne? Nu prea mult. O singură armă, finală.
Rusia mai are și sutele de mii de mobilizați. Cu ei ce-i?
Se împușcă între ei la Belgorod, în Rusia, pentru că extremismul, alimentat de KGB decenii la rând, e un bumerang care nu-l iartă nici pe criminal. Așa că tadjicii musulmani s-au așarnat împotriva recruților creștini. Că deh. Fiecare pasăre extremistă pre limba ei ideologică va pieri. Nu însă înainte de a ucide și o grămadă de nenorociți nevinovați. Care n-au fugit din Rusia la timp.
Așa că unii dintre ei ajung pe front, carne de tun, pentru că de fapt n-au nici cel mai mic motiv să lupte împotriva unui inamic redutabil, care nu le-a făcut nimic și în fața căruia au net mai mari șanse să scape cu viață dacă dezertează, decât dacă duc pușca la ochi.
Rachetele?
Se epuizează văzând cu ochii. Și chiar dacă arsenalele s-ar putea reface în ritmul în care le consumă nevoia colosală a vindictei orbind Kremlinul, când pofta răzbunării nu prăjește și ultimii neuroni utilizabili ai ideologilor săi cei mai fanatici: în fața noilor scuturi antiaeriene, occidentale, livrate Ucrainei, ele vor ajunge în bună parte ca dronele sinucigașe iraniene, numai bune de aruncat la coș.
Distrugerea infrastructurii civile ucrainene? Zecile de rachete lansate criminal asupra Ucrainei și a centrelor ei energetice au provocat, pe lângă morți, mari pagube materiale. Dar ele se repară rapid.
Ideea lor, în fața iernii care se apropie rapid, era să frângă moralul și rezistența ucrainenilor. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Ca în Blitz, când nemții lui Hitler au sperat în van ca demersul coventrizării Angliei să rupă șira spinării rezistenței anglo-saxone, crimele de război rusești au obținut contrariul scopului lor demoralizator, sporind determinarea și reziliența Ucrainei.
Coaliția tiranilor
Aliații lui Putin? Comuniștii chinezi și-au oferit un dictator pe viață pe nume Xi, pe care îl interesează pasional Taiwanul, semiconductorii și cipsurile democraticei insule chineze, dar nu și-o confruntare deschisă cu americanii. Dacă SUA descurajează suficient de clar Beijingul, pompând destule arme în Taipei și nu permit Chinei să instituie o blocadă asupra insulei, care să plonjeze lumea întreagă, inclusiv America, într-o teribilă recesiune, dictatorul pe viață se va abține să se pună în pericol prin decizii militare extrem de riscante, ori un ajutor prea vizibil, destinat Rusiei.
Până la urmă, însă, nu armele câștigă un război. Ci strategii și luptătorii săi. Ai Ucrainei s-au dovedit așa cum i-am anticipat în februarie: mai buni, mai competenți și mai motivați decât ai Rusiei.
La ce să se obosească deci aliații Rusiei să-și irosească resursele pe o armată a Moscovei care, orice arme i s-ar pune la dispoziție, dă chix în fața unei oștiri net inferioare, net mai prost înarmate, precum ucraineană care i-a oprit pe ruși la Kiev? Cu atât mai mult va eșua în fața aceleași armate, pe care între timp, în fine, a upgradat-o sistematic, militar, Vestul.
Arsenalul nuclear
Bine, bine, se va obiecta, pe drept. Dar nu e Rusia o putere nucleară? Și nu e Occidentul în criză, în inflație, iar Germania, pilonul economic al Europei, pe drum spre o recesiune fără precedent?
Ba da. Dar recesiunea se datorează în mare măsură războiului energetic rusesc, care reclamă înfrângerea agresorului. Și la ce poate folosi un arsenal atomic care nu se poate folosi?
Arma nucleară, reliefa recent Eric Gujer, pe drept, în Neue Zürcher Zeitung, este ”o armă politică și psihologică”. Îi poți speria cu ea pe occidentalii care nu sunt gata să-și asume riscul ripostei. Or, ca ”să eviți războiul nuclear trebuie să fi în stare să-l porți”. Căci ”doar posesia mijloacelor necesare și a voinței politice îl poate convinge pe inamic cu adevărat că, în caz extrem, ești gata să-ți asumi escaladarea”. Iar el să renunțe la bombă. Aceasta, adaugă Gujer, e esența descurajării.
Investiția Vestului în armata Ucrainei e rentabilă. Frica, nu.
Editorialistul elvețian are, categoric, dreptate. Iată ultima armă a lui Putin. Frica. Bătut de ucraineni cu arme și ajutoare în mare măsură americane în valoare de 66 de miliarde, reprezentând circa 1,1% din bugetul SUA, Putin își vede zilnic degradată armata, astfel încât nu va mai fi pe foarte multă vreme un pericol pentru nimeni.
Prin urmare, după cum sublinia pe drept generalul de armată american Jack Keane, la Fox News, ”investiția” (occidentală) în ucraineni ”e” cât se poate de ”rentabilă”.
Riposta Moscovei? Singura modalitate a dictatorului de la Kremlin de a se reabilita e, prin urmare, frica. E frica generată nu Ucrainei, care știe că impactul militar al unei bombe nucleare tactice e limitat, dar ar putea și ar trebui să antreneze în mod normal represalii occidentale, probabil convenționale, probabil devastatoare pentru ruși.
Ci Vestului, astfel încât amenințarea nucleară rusă să provoace temeri de natură să genereze sciziuni și presiuni care să pună capăt, în ultimă instanță, ajutorării militare a Ucrainei, pentru ca Rusia să păstreze măcar o parte din cuceriri.
Scenariul nuclear și efectele lui în război
Tactic, bomba ar fi urmată de un avans al tancurilor ruse în porțiunea de front atacată nuclear. Or, în acest scop, ar trebui ca rușii care avansează să fie excelent pregătiți ca să nu cadă victime ploii radioactive. Nu pare deloc că ar fi. Or că ucrainenii n-ar fi în stare să compenseze pierderile până la riposta convențională occidentală, care să măture de pe câmpul de luptă forțele de ocupație.
Căci strategic, recursul la arsenalul atomic ar fi, pentru Moscova, un cataclism. Ar provoca Rusiei, ca act de o barbarie inadmisibilă pentru lumea civilizată, pagube psihologice, economice și militare imposibil de compensat printr-un potențial avans limitat pe teren în estul ori sudul Ucrainei.
Vestul s-a arătat până acum lucid și a evitat să cadă în capcana rusă. Dar frica nu e rațională. Mai joacă și feste. Largi segmente ale dreptei și stângii radicale occidentale se vor lăsa deci în continuare prostite de politrucii și dezinformatorii Moscovei. Vor pune botul la pseudoragumentele putiniste. Vor acorda credit inepției pseudoanalizei economice a celor care chiar cred că greutățile economice actuale ar fi exclusiv urmarea războiului (când de fapt e în bună măsură consecința a 15 ani de prostii progresiste, generate ideologic, în economia Germaniei, precum și a anilor de aberații energetice și fiscale ale administrației Biden). Și vor cotiza la iluzia grotească, potrivit căreia ar fi, chipurile, posibilă revenirea la status quo ante: Pupat toti Putin în piata endependenti.
Reality check
Revenirea la status quo ante nu va mai fi posibilă. Putin a deschis cutia Pandorei. În cutie, ne învață Hesiod, erau nu doar toate relele și toate viciile, ci și toate speranțele și amăgirile, inclusiv cele mai nesăbuite. Când a fost reînchisă, doar speranța a mai rămas în ea, astfel încât, potrivit lui Nietzsche, să ne chinuie relele Pandorei chiar mai rău, decât dacă n-am mai fi avut vreo nădejde.
Nu știm ce rele vor mai ieși din cutia lui Putin, dar știm că nu ajută să ne temem de ele, că tiranul nu va lipsi dintre nimiciți și că ar fi recomandabil ca unul din apropiații săi s-o închidă rapid.
Putin va sfârși, oricum, înghițit de conținutul ei. Până atunci, trebuie să i se dea, însă, dictatorului rus, toate motivele disuasive din lume să treacă el însuși la închisul ei. Cine să i le dea?
Doar America poate. Biden va trebui să fie însă mai convingător decât fostul său șef, Obama, care s-a făcut de râs, lăsându-l pe satrapul sirian al lui Putin, Assad, să scape, după ce încălcase ”linia roșie” americană, ucigând în masă, cu armele lui chimice, rebeli sirieni, sub umbrela aviației ruse. Iată de ce lumea liberă are motive să-l regrete pe Trump.
Pentru că, după cum relevă Gujer în NZZ, Trump se pricepea la descurajarea Rusiei: în timp ce Germania lui Merkel se dezarma (deși armele nucleare sunt coloana vertebrală a apărării și securității europene) și Berlinul amplifica și dependența energetică a Europei de șantajul și de imperialismul rusesc, ”Trump a denunțat un acord de dezarmare cu Moscova, după ce Kremlinul și-a plasat rachetele de croazieră, potențial nucleare, la Kaliningrad”, în Prusia orientală, de unde amenință spațiul baltic.
Așa se vorbește cu Rusia. În limbajul forței. Singurul pe care îl pricepe cu adevărat. Decenii de stăruitoare lipsă de voință de a pricepe evidența și rolul descurajării ne-au adus în situația de față.