Oale și ulcele? Despre olărit academic. Și despre uite reperul, nu e reperul

Azi ar fi fost ziua lui Mihail Sebastian. Un reper. Pe care confrații l-au trădat când ar fi fost mai mare nevoie (pentru țară, nu doar pentru el) să-i fie alături.

Și tot azi a murit Eugen Simion. De mortuis nihil nisi bene? Desigur. De ce l-am vorbi altfel, decât de bine?
Poate pentru că a-l menaja înseamnă a-l invita să continue să facă postmortem răul pe care l-a început în viața sa de mare profitor, cățărător, arivist și alpinist.

Dar contează un simplu intelectual? Fie el și academician? Chiar președinte cu P Mare, de la Mare Putere, al Academiei?

Jurnalul lui Mihail Sebastian (sau mărturiile altor mari cărturari ai timpului) transmit un mesaj clar. Contează. Și chiar dacă, spre paguba noastră majoră, am fi uitat de experiența lui Iosef Hechter, pe care-l călca în picioare, în prefața la De două mii de ani, profesorul Nae Ionescu. ”Seducătorul” Nae. Contorsiunile ideologice care subîntind tentativa de genocid din Ucraina ne dovedesc o dată în plus (dacă mai era nevoie) că viața ideilor (și a religiei) nu trebuie să ne fie indiferentă moral.

Putem aprecia un intelectual, deși a fost, ca om, un nemernic? Putem. Dar e riscant. Uneori e fatal. Pentru că acceptându-l în cetate(a minții) s-ar putea să ne învenineze la rigoare inimile. Și viitorul.

Românii au repere scufundate în vâscoasă uitare. Sau în cleioasă manipulare. Sau în năclăită scăpare. E un neant clisos, din care fac parte inepția, neseriozitatea, lașitatea sau infamia politică a celor care ”uită” ori sunt plătiți să uite de personalitățile adevărate.

Se amestecă în această clisă reperele false propuse și avansate la schimb, în spațiul public, stăruitor. Așa s-a ajuns ca mulți români să uite de Ion Mihalache, de Iuliu Maniu, de alți martiri ai închisorilor, dar să exalte memoria unor versificatori de curte. Sau și mai rău. A unor asasini. Și a unor criminali în masă, adevărați literați.

Amnezia indusă, ori voluntară, constituie doar un aspect al chestiunii. În plus, ca în orice cultură și tradiție vie, sunt repere care ”se coc”, care ”se fac” permanent, care se ivesc, trăiesc și se consolidează. Când nu mor, osificate.
E bine să se spună din capul locului. Eugen Simion n-a fost un reper. N-ar trebui în veci să devină unul artificial și fals. Dar e ca un făcut. În zisa clisă tocmai falsele etaloane se impun.

Dincolo de valențele lui intelectuale, a avut opțiuni politice grețoase. Ele contează, căci se pot dovedi fatale. Ale lui așa s-au dovedit:

”Eugen Simion, un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație. Cu unele calități și un defect: parvenirea socială… Cel puțin un Vadim, un Adrian Păunescu, oricât de respingători ar fi, sunt totuși parcă mai sinceri în fanatismul lor abject decât acest ipocrit inegalabil”, așa îl caracteriza Adrian Marino.

Academicianul defunct a fost, în timpul vieții, o rușine pentru gândirea politică a românilor și pentru etosul lor. Și deci și pentru cultura română. N-ajută oare să disociezi? Poate. Dar numai când se poate.

Când nu e mortală otrava pe care o implică validarea unei false și toxice jumătăți de reper.