La ce valorează o constituție care, apud curtea ei, legiferează hoția? Că nu altceva înțeleg (dacă nu cumva am febră și delirez) că s-a făcut la CCR în chestiunea plagiatelor.
Uite cum vede lucrurile experta în plagiate, Emilia Șercan: ”S-a terminat cu integritatea academică în țara asta. Curtea Constituțională a României (CCR) tocmai a amnistiat în masă toți plagiatorii din România cărora de acum înainte nu li se va mai putea retrage titlul de doctor pentru plagiat.”
Potrivit ei, ”de acum înainte nu se vor mai putea retrage titluri de doctor pentru plagiat de niciun organism științific, nici măcar de universitatea care l-a acordat. Singura varianta în care se va putea spune că o teză e plagiată va fi prin anchete de presă – acest drept nu ni-l veți putea lua, domnilor protectori de impostori și plagiatori! Doar că anchetele de presă nu vor mai avea niciun efect juridic de acum înainte. Nimeni nu va mai plăti nici măcar cu titlul de doctor impostură în țara asta. Educația a fost făcută praf taman în mandatul tătucului „României educate”.
Dar nenorocirea cea mai mare nu e asta. E că legea fundamentală, nu doar legea plagiatului, a devenit o bătaie de joc. Și dacă legea fundamentală e una cleptocrată, cine e obligat s-o mai respecte?
Și dacă nu se mai respectă, ce mai înseamnă justiția? Libertatea? Proprietatea? Drepturile? Alianțele? Civilizația?Ce vor face aliații statului astfel redus la absurd și la varianta lui paralelă? Îl vor chema la ordine până la desființarea forului care legifereză insolent hoția?
Sau îl vor invita pe sceleratul cotropitor de țări să-l ia în primire? De ce nu, de vreme ce pare din nou, ca în anii 50, perfect compatibil cu cleptocrația roșie supremă?
Ar putea deci s-o ierte, ca inconciliabilă, pe frumoasa proaspăt invadată, care vrea să scape de vechile ei lanțuri, luptă exemplar și dă chiar semne să reușească să evadeze din bârlogul hoților.
La ce să se mai chinuie s-o alerge pe una care nu se lasă, când o are pe alta dispusă a se împiedica?
Iată întrebări futile. Ticăloșii sunt voraci și nesătui. La fel ca hoții cu care fac casă bună. Ce-i oprește? Limbajul forței. Singurul pe care chiar îl înțeleg.
Un gând despre „Țara hoților și țara care le dă peste mână”