Un prieten de ispravă, cultivat, experimentat și isteț s-a arătat nedumerit de unele din criticile pe care le-am formulat la adresa politicii oficiale românești privind Ucraina. L-a descumpănit, ca și pe alți preopinenți avizați, nu atât nemulțumirea mea iscată de prea firavul ajutor acordat de președintele Iohannis, șeful CSAT și de guvernul Ciucă Ucrainei, cât imprecizia informațiilor furnizate, legate de armamentul disponibil al românilor.
Altfel spus, l-au iritat trei chestiuni. Are oare țara armamentul ofensiv de care are nevoie Ucraina și pe care românii nu i-l dau? Apoi, nu are nevoie România de el? Și știm oare ce ajutor neoficial acordă Bucureștiul Kievului, de pildă în materie de informații secrete?
Arsenal românesc
La capitolul armament știm că România stă catastrofal, în anumite domenii. De pildă la avioane. Din care cele sovietice de tip MIG-21 continuă să cadă pe capete din cer și, prăbușindu-se, îi tot omoară pe foarte prețioșii piloți tineri ai forțelor armate române. Nu e clar deloc de ce n-au fost scoase de mult din arsenalul românesc. Probabil, pentru că mai-marilor români nu le pasă nici cât negru sub unghie de propriii militari, capitol la care seamană fatal cu oligarhii și generalii lui Putin.
Dar nu i se cere României să dea de unde n-are. Iar tancuri și taburi are, slavă Cerului, cu duiumul: le-a expus mai întâi Ceaușescu, apoi regimul Dragnea când și-a exhibat jandarmii înarmați până în dinți. România dispune de versiunea modernizată, ”upgradată” cum i se zice a lui TR-85M1 – versiunea masiv modificată din 1999, spre a se conforma standardelor NATO.
Apoi are artilerie, mortiere, obuziere, inclusiv de fabricație sovietică. Posedă obuziere de 76 de mm sau de 122 de mm ca și de 152 de mm, de care ucrainenii au uriașă nevoie. Și mai are și lansatoare multiple de rachete. Între multe altele. Le-ar fi putut oferi. Dar de ce să fie țara solidară? Și de ce să se expună furiei rușilor, în fața cărora Iohannis și ai lui se căciulesc cu fervoare?
De ce n-ar vrea România să le dea arme ucrainenilor
De ce să nu se prefacă oare președintele că n-ar ști ce dezastru ar fi apariția trupelor rusești la granițele țării? Deci nu lipsa armelor i-a împiedicat pe oficialii dâmbovițeni să dea mâna de ajutor cerută Occidentului și NATO, ca și UE, de ucraineni. Ci, potrivit lui Dâncu, vai, faptul că Ucraina n-ar fi avansat României ”o cerere expresă” de ajutor! Dâncu se preface că n-ar ști că o solicitare avansată UE și Alianței Nordatlantice se adresează tuturor membrilor celor două organizații!
Urâți sunt mincinoșii! Urâți și nedrepții. Dâncu răspundea unei întrebări legate de propunerea liderului pesedist Ciolacu. Succesorul lui Dragnea la cârma ciumei roșii propusese, proaspăt revenit de la Kiev, să li se dea ucrainenilor MIG-urile Lancer românești, aceleași sicriuri mai puțin zburătoare decât prăbușitoare, de fabricație sovietică, oprite din acest motiv de la a decola din 15 aprilie curent, despre care am vorbit în al treilea paragraf al acestui aticol.
De ce li s-a interzis MIG-urilor 21 să mai decoleze? Pentru că din 1994 până acum s-au prăbușit nu mai puțin de 19 din ele. Ultimul, căzut din nori ca o piatră și ca un blestem, la 2 martie, când și-a ucis pilotul și a mai atras în catastrofă și echipajul unui elicopter cu salvatori în el, s-a crezut o vreme că ar fi fost doborât. Eroare. Dar de ce n-au ajuns aceste MIG-uri la naftalină de mult? Iată o întrebare elucidată mai sus. Și de ce și-a avansat Ciolacu propunerea? Pentru că, dacă nu ne pasă câtuși de puțin de viața piloților români, de ce să ne pese oare de a celor ucraineni?
Vitalul interes al României
M-a mai întrebat prietenul meu dacă România n-are oare nevoie de acest arsenal, care ar putea fi dat Ucrainei. Evident că are. Mai mult. România e un caz extrem al neglijenței și lăcomiei la furat a clasei politice, care a subinvestit cronic în armată, sau, mai precis, a adus-o în sapă de lemn.
În acest context, România a făcut-o chiar mai de oaie decât Germania pacifistă, care, în părelnică lipsă de inamic, s-a gândit să ia de la soldați, spre a da gras elitei politice și-a arunca o ciosvârtă și cheltuielilor sociale, distrugându-și sistematic, în ultimele decenii, bugetul militar și Bundeswehrul. Iar toate acestea în timp ce Berlinul progresist se amăgea că inamicul e ”prieten” și-și poate permite să-i creeze Germaniei dependențe energetice și economice uriașe de vrăjmași, ca și cum n-ar ști până și un țânc că energia are o amplă componentă securitară.
Dar chiar dacă țara are nevoie, teoretic, de armele în genere cam puține și cam învechite aflate în dotarea României, e clar că ucrainenii au nevoie de ele mult mai mult. Iar România, s-o spunem pe-a dreaptă, e apărată chiar acum în Ucraina. Să ferească Cerul ca România să trebuiască să se apere mai aproape de propriul teritoriu. Ca să se evite acest lucru, e imperativ să fie ajutați ucrainenii nu doar să reziste Rusiei, ci să înfrângă clar și vizibil trupele invadatoare.
Mai mult decât atât. România are un interes național să descurajeze orice ingerință, orice tentativă de destabilizare rusă și orice încercare a Moscovei de a semăna panica prin provocări transnistrene și moldovene, ori bombardarea de poduri feroviare în Ucraina, în apropierea granițelor comune. Moldova și împrejurimile sunt regiuni de interes strategic major pentru români și ar trebui ca Bucureștiul să adopte declarații ferme și să ia măsuri foarte clare de descurajare a oricări acțiuni de periclitare a păcii și stabilității în zonă. Ceea ce nu se face prin hiperprudența și declarațiile tardive, moi, confuze și în doi peri, afișate de ”guvernul meu”, cum i-a zis președintele schior și golfist Iohannis executivului românesc, în reacție la amenințările și provocările repetate ale rușilor, .
Căci frica nu păzește-ntotdeauna bostănăria. Uneori e foarte contraproductivă. De pildă, dacă, unde e nevoie mare de disuasiune, lipsa ei încurajează un agresor să caute să-și procure victoriile ieftine de care are nevoie pentru parada de 9 mai în zone care tremură vădit de frica lui. Cum ar fi Republica Moldova. Și poate și România.
În rest, ce să le spun celor care mai mizează pe serviciile secrete românești și pe prezumtivele informații ”confidențiale” pe care le-ar putea acorda România ucrainenilor?
Să le stric somnul afirmând că fosta securitate și urmașele ei alcătuite din veri, fini, nași, nepoți, strănepoți și cumetri de foști polițiști politici sunt victima deceniilor de contraselecție și antimeritocrație care le-au prostit sistematic și au adus și la cârma guvernului român un general plagiator? România postcomunistă se apropie de vârsta magică de 33 de ani. În tot acest răstimp cunoscătorii spațiului românesc au avut nenumărate motive să ofere o replică standard întrebării cheie despre izbăvirea ei. Întrebați ce e de făcut au răspuns: ”singura soluție – încă o revoluție”.
N-ar fi exclus să se fi înșelat. Putin a resuscitat, cu agresiunea lui, Alianța Nordatlantică, despre care Macron afirmase, nu fără temei, că e ”în moarte cerebrală”. Invazia a scos-o din agonie. Poate reușesc amenințările Kremlinului să dezvețe de șmecherie și să învie un pic și dulcea Românie.