Știu. Am vrea să tacă. Am vrea să nu-și mai țipe disperarea. Am vrea să fie muți, să fi dispărut în noapte, să nu-i mai vedem cu ochii minții, să nu le mai auzim gemetele în sufletele noastre chinuite de această lume de câine. Ne-am dori să nu ne silească să le ascultăm tânguirile.
Nu puțini dintre noi ar vrea ca ei să moară în liniște. Chiar dacă unii mai întreabă, naivi: de ce nu pot fi salvați? Știm toți, în sinea noastră, că acești eroi ai rezistenței de la Mariupol sunt condamnați în subteranele uzinei lor de oțel distruse din portul asediat și martirizat de bombele rusești la Marea Azov.
Vor muri de sete, de febră de gloanțe. Peste câteva ore. Sau peste câteva zile. Vor muri și ne vor lăsa cu conștiințele pe veci încărcate.
Dar numai dacă mai avem conștiințe. Și urechi de auzit. Sunt oare bombele rusești și nepăsarea noastră mai tari decât tăria de ureche a lumii?
Apelurile lor, ale luptătorilor sacrificați încă înainte ca gloanțele ori schijele să îi străpungă, ne-ar mai putea bântui încă multă vreme după ce ultimul lor gâfâit se va fi stins, după ce larma războiului va face loc unei liniști triste, negre, obidite. Dar numai dacă mai apucăm să ne păstrăm omenia.
Și dacă nu ne-o păstrăm? Atunci va fi învins pe toată linia regimul Putin. Atunci toate obiectivele ”operațiunii speciale a Moscovei” vor fi fost atinse, cum a insistat tiranul că trebuie neapărat.
Până atunci ne vom aminti de apelul comandantului Brigăzii 36 de pușcași marini a Ucrainei, Serghei Volina. Care a cerut ca apărătorii orașului Mariei să fie extrași ca britanicii, acum 82 de ani, la Dunkerque.
Volina, care luptă de peste două luni fără vreo pauză și are șase sute de răniți lipsiți de îngrijire medicală care-i mor pe capete, în chinuri groaznice, sub priviri, visează cu ochii deschiși. Cine sunt oamenii condamnați de infectul război de agresiune al Rusiei, cel celebrat, vai, de mulți ruși?
Cine sunt sufletele ce par osândite de inumanitea regimului Putin, care nu le asigură civililor evacuarea din zona de război, cum i-o cere dreptul umanitar? La Azovstal, sunt și bătrâni. Oameni cu dizabilități. Și, chinuiți de sete, de spaime, de spectrul morții și de răni: zeci de copii. Cu toții: nevinovați.
Volina visează. Hitler se grăbea în mai 1940 să ajungă la Paris. Evacuarea militarilor încercuiți în micul orășel belgian de la Atlantic a reușit pentru că, inexplicabil până azi, a existat un ordin hitlerist de a se opri atacul tancurilor lui Guderian, care se aflau la câțiva kilometri de britanicii și de francezii încolțiți. Englezii n-au stat de pomană. Au edificat un zid aproape inexpugnabil în jurul orașului. Iar apărătorii lui s-au sacrificat pentru ca grosul trupelor britanice să poată fi salvat.
Ordinul de atac nazist a venit după doar două zile. În luptătorii împresurați s-a repezit, scuipând moarte din nenumărate guri și țevi de foc, o formidabilă forță combinată de tancuri și de avioane. Dar apărarea se organizase. Apoi, pe curajoșii soldați de dincolo de Canalul Mânecii i-a ajutat îndrăzneala ieșită din comun a Amiralității. Britanicii au aruncat atunci în luptă toate cele 900 de ambarcațiuni de care dispuneau, ba chiar și șlepuri de pescari. În fine, pe soldații asediați i-a salvat miracolul biblic al norilor care au coborât din Cer și s-au amestecat cu fumul bombelor și ceața.
Multe nave franceze și engleze s-au văzut, totuși, atacate și scufundate de vijelia escadrelor de Stukas. Nu puțini aliați s-au înecat. Dar mai mulți au rămas în viață grație avioanelor de vânătoare care s-au năpustit în bombardierele naziste și le-au făcut pe multe zob, înainte ca aparatele de zbor din Luftwaffe să-și arunce ucigașa încărcătură peste capetele militarilor încercuiți.
Ucraina n-are o aviație de eficiența celei puse pe picioare de englezi. Nu are aviație mai deloc. Ar trebui s-o aibă, a zis la Londra, în ziua a 63-a a războiului, Liz Truss. Dar oare când o va avea?
Statul Major ucrainean nu dispune nici de trupe suficiente și nici de tancurile Leopard, Leclerc, Challenger, sau M1 Abrams, ba nici măcar de suficiente blindate de fabricație sovietică, spre a lansa contraofensive. Căci puterile apusene au uitat, n-au vrut, n-au putut în inconturnabila lor orbire să le dea la timp vitezei oștiri ucrainene. Căci au crezut că nu va rezista în fața Rusiei. Nici câteva zile nu i-au dat. Ce istorică gafă. Iar apoi n-au vrut să enerveze Moscova, ca nu cumva să riște o ”escaladă”, un ”atac nuclear”, un ”al treilea război mondial”.
Iar apoi s-au gândit să nu ajungă în pericolul de a fi capturate de invadatori. Sau au inventat alte impedimente în calea înarmării bărbaților și femeilor care apără în Ucraina lumea liberă, în fața unei invazii de ev mediu și a barbariei de epocă de piatră a năvălitorilor lui Putin.
Da, Mariupol e un simbol puternic. Dar nu adăpostește virtual întreaga armată a Regatului Unit și 139.000 de aliați francezi, pe care amiralitatea londoneză i-a salvat atunci, dimpreună cu 200.000 de britanici. Da, Mariupol e o emblemă, iar apărătorii săi, eroi. Dar soarta lor pare pecetluită. Căci Rusia lui Putin trăiește din ranchiună și vindictă. Nu le va putea ierta niciodată apărătorilor orașului că au umilit armata roșie timp de peste două luni, oprind-i campania ei de exterminare.
În cursul nopții trecute cotropitorii au bombardat nu o dată, ci de 35 ori pe civilii din uzină. I-au rănit, bestial, pe mulți. De ce? Oare ce valoare militară au femeile și copiii luptătorilor ucraineni?
Nici una. Dar oameni sunt. Valoarea lor este inestimabilă. Ticăloșii i-ar privi cu nepăsare dacă n-ar fi un gaj. Scelerații, pentru care și propriii soldați pot fi sacrificați oricând, în masă, pentru că le sunt indiferenți, știu că, pentru un popor ce prețuiește și viața, și libertatea, salvarea acestor femei și copii ar fi, ca și izbăvirea taților lor luptători, neprețuită. O vor împiedica, desigur. Cu orice preț.
Tocmai de aceea ar trebui opriți s-o împiedice. Cine nu înțelege efectul psihologic extraordinar al unei recuceriri a portului ocupat acum de ruși, dacă militar ar fi posibilă? Ce Stat Major nu are imaginația necesară să realizeze ce impact dinamitard pentru regimul Putin și imaginea lui ar avea recapturarea integrală a acestui oraș-martir și a împrejurimilor de către forțele ucrainene?
Nu, Rusia nu va învinge în acest război. Nici dacă miracolul de la Dunkerque nu se va repeta. Nici dacă ni se pare că Dumnezeu i-ar fi uitat în subteranele uzinei pe acești oameni bravi. Nici noi nu ne dăm voie să-i uităm. Ori să nu-i auzim. Să tacă? Nu! Să strige! Să strigăm și noi cu ei în urechile întregii lumi! Și în ale Cerului! Salvează-i Doamne, Te implorăm! Salvează-i, dacă ai lor nu pot!