Au învățat oare liderii germani și români din istorie? Nu prea pare. Ori n-au învățat destul.
Supus unor ample presiuni interne și externe, cancelarul social-democrat care conduce guvernul berlinez a sfârșit ieri prin a părea că nu le mai suportă și cedează. Subalterna sa de la Apărare, Lambrecht, s-a folosit de Conferința Internațională organizată de SUA la baza militară americană de la Ramstein, în sudvestul Republicii Federale, ca să anunțe o revizuire radicală a poziției Berlinului. De acum încolo, Germania va livra ucrainenlor armele ”grele” pe care le cer. E vorba să li se dea 50 de tancuri antiaeriene de tip G(h)epard.
Auzind știrea, presa germană s-a repezit aproape la unison să-i transmită cancelarului calde felicitări pentru această schimbare de principiu fericită, fără să uite, totuși, să-i bată obrazul pentru că a durat atât de mult până ce urmașul lui Gerhard Schröder din SPD, ajuns la butoanele executivului german, s-a îndurat să înțeleagă imperativul clipei. I-au trebuit mai bine de două luni că să priceapă că nu poate ține piept și partenerilor săi din Alianță, și opoziției creștin-democrate, și americanilor, britanicilor, balticilor, polonezilor, cehilor, slovacilor și altor aliați. Și că e imoral să nu dea ajutor statului agresat, a cărui ființă națională e amenințată de o invazie rusă care a pus pe butuci și dreptul internațional, și ordinea mondială, și cele mai elementare reguli de conviețuire civilizată. Ba e și prilejul unui genocid. Care silește lumea liberă să vrea înfrângerea puterii genocidare.
Ei și? Pe cancelar, până mai ieri – și săptămâni în șir – aceste crime în masă nu l-au mișcat într-atât, încât să se alăture cehilor, olandezilor și britanicilor și să le trimită, în fine, într-un târziu, ucrainenilor, tancurile germane cu tot mai mare disperare și insistență cerute de victima Rusiei.
Elogii premature
Presa și aliații Berlinului au salutat și ideea germană de a organiza un ”schimb în cerc”, menit să le dea ucrainenilor tancuri de fabricație sovietică, în schimbul cărora Germania să le livreze blindate proprii partenerilor ei est-europeni. Iar unii observatori au ținut să evidențieze, pe drept, că nemții le-au oferit ucrainenilor ajutoare militare foarte substanțiale și în sfera armelor ușoare.
Toate acestea sunt adevărate. Dar nu schimbă radical impresia execrabilă creată de pertractările, ezitările și răzgândirile cancelarului. Care a rezistat și cererilor unora din aliați și parteneri de a opri imediat importurile de gaz rusesc, prin care Rusia își finanțează războiul mârșav.
Nu mai puțin minabilă e senzația că nici ultima concesie nu e altceva decât praf în ochii lumii. Căci tancurile Ghepard promise ucrainenilor (niște arme defensive, nu ofensive, cu care atacații să fie în stare să-și recucerească teritoriul ocupat) sunt, de fapt, inutilizabile. Muniția lor elvețiană nu poate fi livrată, căci Elveția e țară neutră și nu permite transferul acestei muniții în zone de conflict.
Pare ca și cum Berlinul a ales deliberat să facă o concesie care nu valorează, din unghi militar, mai nimic, dar îi procură Germaniei aplauzele secrete, dar puternice ale responsabililor de la Moscova. Ce trist! Ce e acest fel de a face politică externă? Alba neagra? Trebuie pesemne chemată poliția!
Nu știe Berlinul că în acest fel s-a dus pe apa sâmbetei orice pretenție de credibilitate și orice legitimă revendicare de a conduce Europa, ca primus inter pares, așa cum i s-ar cuveni unei țări cu greutatea economică a Germaniei? Nu știe cancelarul că, după toate contraperformanțele diplomatice și politice gravissime ale Germaniei social-democrate și merkeliste din ultimii 20 de ani, riscă să-și prefacă țara, cu această bătaie de joc, în obiectul zeflemelii eterne a Continentului?
Șantajului nu i se cedează, ci trebuie demascat
Sigur, angoasa germană e mare. I se zice chiar și în engleză, pe nemțește, ”german Angst”. Nu e de mirare că și unii observatori, ce-i drept puțini și în genere lași, se tem de amenințările nucleare și belicoase ale Rusiei lui Putin, a cărei propagandă a repreluat, cu mulțumiri, de la cancelarul Scholz, ideea articulată mai nou de Serghei Lavrov, că ”pericolul celui de-al treilea război mondial e real”.
Cu asemenea ieșiri și cu inadecvarea în reacție la ele a unor politicieni poltroni care se ascund comod îndărătul amenințărilor cu atrocități și barbarie ale Moscovei, în loc să-și liniștească popoarele și să le îndemne să fie solidare și să lupte pentru libertate, a reușit Rusia să convingă varii țări, între care și România, să-și reducă la minimum ajutorul militar acordat asaltatei Ucraine.
Cui prodest? La Berlin s-a spus că toate acestea se fac ca nu cumva să se ”escaladeze” riscurile, războiul, conflictul și alt bla bla asemenea. Ca și cum nu Rusia agresează și escaladează după bunul ei plac de bully global. Ca și cum Moscova n-ar fi încântată de invocarea la tot pasul a acestor ”riscuri”, pe care englezii, pe bună dreptate, le-au respins ca fanfaronadă menită să intimideze, iar alții, la fel de just, ca semn că Rusia pierde războiul.
Or, până și Scholz trebuie să fi realizat, între timp, că în Ucraina sunt apărate libertatea apuseană și granițele germane și ale NATO, nu doar valorile Alianței și ale lumii libere. Până și cancelarul a înțeles de la experții săi că, potrivit dreptului internațional, a acorda ajutoare militare (inclusiv arme ofensive) unei tabere beligerante nu e defel echivalentă cu o declarație de război sau cu o intrare în război. Dar e simplu să te ascunzi îndărătul constatării că nu le-ai furnizat ucrainenilor tancuri de tip Leopard, pentru că, fapt de asemenea regretabil și criticabil, nici aliații apuseni nu le-au livrat blindate ofensive de tip Leclerc, Challenger, sau M1 Abrams.
Tragic, în context, e că poporul german chiar ajută, din răsputeri, Ucraina. Nemții au demonstrat o apetență ieșită din comun pentru ajutorarea sutelor de mii de refugiați ucraineni și au fost de acord, în genere, să i se dăruiască miliarde Kievului și să i se dea și toate categoriile de arme diponibile. Ceea ce nu înseamnă că nu le-ar fi multora frică de bombele atomice ale agresorului. Sau de riscul, dibaci agitat de propaganda rusă, al unei virtuale alunecări într-un război mondial.
Leadershipul mai înseamnă și altceva decât schiul, golful și joggingul
Nu e admisibil, totuși, să nu li se poată explica germanilor (sau românilor) faptul, de bun simț, că a ceda amenințărilor cu bomba atomică și cu al treilea război mondial ar însemna ca orice posesor de arsenal nuclear să-și poată permite orice ticăloșie, orice crimă, orice agresiune și orice genocid, oricând, căci nicio victimă n-ar avea dreptul să se apere ca să nu cumva să declanșeze vreun cataclism global.
Pe acest criteriu n-ar mai rămâne intacte decât vreo cinci-șase țări tot mai mari, mai agresive și genocidare.
Nici Scholz și nici Iohannis nu s-au achitat de datoria sacrosanctă de a-și lămuri concetățenii cu privire natura acestui război, a atacului Rusiei, care pune în pericol acut, mai nou, și Basarabia, a reacțiilor adecvate ale unei lumi libere care dispune de NATO și, deci, de un mijloc excepțional de descurajare a barbariei rusești, sau a oricărei alte barbarii. Nici unul dintre ei n-a fost încă la Kiev. Au fost trimiși plagiatorul Ciucă, liderul pesedist Ciolacu și partizanul tuturor celor care-i dau și lui o dregătorie, Aurescu, în capitala Ucrainei, dar singurul ins cu competențe securitare, președintele, a rămas absent.
Or, atât Iohannis cât și Scholz reprezintă state și națiuni cândva aliate într-o agresiune barbară. Le-ar sta deci bine să arate că au învățat din istorie, cum afirmă ei adesea, fals, că ar fi făcut.
Ambilor le-ar sta bine să nu mai dea din colț în colț ca să evite prin orice mijloace grotești să acorde ajutor militar real poporului agresat, făcând mare plăcere Rusiei întrucât vexează victimele potențiale ale agresiunilor regimului Putin. Și amândoi ar face bine să onoreze realmente valorile și credibilitatea Alianței Nordatlantice, care le apără țările, în loc să se transforme în poveri insuportabile pentru compatrioții lor, pentru NATO și pentru lumea liberă.