Europa față cu victoria unui biruit și triumful unei perdante

Cu victoria în aparență netă, în fapt mai șubredă decât o înfrângere, a lui Macron, democrația liberală clasică a mai primit în Europa o mică șansă. Una ușor de irosit.

Bucuria celor care exultă pentru că a câștigat Macron e comprehensibilă. Căci a pierdut ”candidata lui Putin”, Marine Le Pen, (care a condamnat totuși invazia rusă) dar e reprezentanta unei drepte-stângi amalgamate cu revendicări radicale. Totuși, această bucurie riscă să fie rapid și crunt curmată, lăsând loc unei ample dezamăgiri.

O izbândă precară

Nu doar pentru că absenteismul a atins noi culmi nebănuite și o minoritate tot mai insignifiantă l-a ales până la urmă pe Emmanuel Macron, în timp ce majoritatea radicală a ajuns să domine, în varii forme, segmente alcătuind două treimi din electorat, ci din cele mai diverse motive legate de eșecul vesteuropean al ultimelor două decenii. Acest eșec a polarizat Bătrânul Continent, l-a slăbit economic, politic și militar și l-a prefăcut în ciuca bătăilor marilor puteri.

Nimic nu ilustrează mai clar bilanțul catastrofal al acestor decenii de progresivă anemiere, decât starea deplorabilă a polarizatului popor francez. Din această națiune, cândva mare, o mică parte, speriată de perspectiva unei Marine Le Pen la Elysee, a învins in extremis o și mai mică (dar crescândă) tabără, care vrea schimbarea acum, deploră declinul industrial al Franței și e devastată de scăderea perceptibilă a puterii ei de cumpărare.

Așa se explică paradoxul unui Macron care a câștigat clar, cu aproape 58%, alegerile prezidențiale, dar pare totuși un mare învins. Ori al unei Marine Le Pen înfrânte, pentru că doar un sfert din electoratul comunistului Melenchon a votat pentru ea alături de alegătorii dreptei radicale a lui Eric Zemmour, ceea ce n-a împiedicat candidata biruită să fie, după vot, pe cai mari.

Așa se lămurește bizareria că Macron a reușit să triumfe în ciuda contraperformanțelor lui multiple din ultimii cinci ani. S-a impus cu ajutorul substanțial al presei, al demonizărilor sistematice ale candidaților dreptei, ca ”rasiști”, ”fasciști” și ”extremiști de dreapta”, dar și cu sprijinul erorilor multiple și inadvertențelor unor Zemmour și Le Pen, în special al complicității lor doar vag mascate cu un sângeros criminal în masă ca Putin.

Le Pen nu și-a jucat încă ultima carte

Nu e de mirare că în dreapta spectrului politic domnește o mare dezamăgire, după ce mulți conservatori și populiști au crezut că vor putea evita dușul rece din precedentul scrutin, când Marine Le Pen nu și-a adjudecat, ca acum, 42% din voturi, ci a pierdut chiar jalnic.

Întrucât, după nenumărate tentative eșuate de preluare a președinției franceze, Marine Le Pen arată că nu poate câștiga alegeri, în ciuda masivei diluări a pozițiilor ei de dreapta, menite s-o facă eligibilă în ochii burgheziei, logic ar fi să fie ultima ei încercare de a se instala la palatul Elysee. Or, în discursul ei de după vot, șefa Adunării Naționale (RN) s-a manifestat încrezătoare pentru viitor și a anunțat o opoziție viguroasă.

E cert că, pe moment, Le Pen își va perpetua activitatea ei politică, înaintea campaniei pentru alegerile legislative din iunie, când va încerca să devanseze formațiunea comunist-troțkistă a lui Jean Luc Melenchon, spre a cuceri, împreună cu aliații ei de dreapta, o majoritate parlamentară aptă a-l forța pe Macron la coabitare.

Dacă Le Pen va pierde și parlamentarele, cariera ei pare cert că se va sfârși. Dar ar fi imprudent să se parieze mari averi pe acest eșec.

De partea ei e un amplu și intens sentiment de frustrare a unor largi pături sărăcite ale fostei burghezii. Votanții ei au impresia că au emigrat fără să-și fi părăsit locuințele. Văd valorile republicane și ale statului secular substituite, treptat, de islamism militant și de supunerea față de el. Au senzația că a munci nu mai face doi bani, că justiția a fost pusă pe butuci în favoarea unor interpretări excesive ale drepturilor omului, că Franța, școala, industria, medicina și satele ei se află într-un irepresibil declin, pentru ca suburbiilor să nu le lipsească nimic, iar democrația liberală nu se mai apără prin dezbatere onestă, ci cu cenzura.

Aceste segmente, lăsate fără patrie politică de implozia partidelor de centru dreapta și de centru stânga, abia așteaptă apariția unui lider populist mai carismatic decât Le Pen, care să le unească, de la dreapta la stânga, spre a schimba din temelii statul și a întemeia o nouă republică franceză.

Melenchon e prea îmbătrinit în rele comuniste. Iar Zemmour a comis prea multe aberații cu aerul amatorului care se crede infailibil fiindcă nu e politician de profesie, ca să reușească unde va izbuti urmașul său. Dar electoratele celor două părți îi vor da foarte mult de furcă lui Macron, un președinte cu atât mai ispitit de autoritarisme, cu cât e mai incompetent și denudat de autoritate naturală.

Europa viitorului imediat în mare primejdie

Europa franco-germană, în pericol dacă ar fi învins Marine Le Pen, în pericol, prin urmare, și așa, se vede pe moment confirmată, dar riscă să continue pe drumul greșit pe care a pornit de ani de zile, pășind, vai, din criză în criză și din neîncrederi mărunte în mefiență aproape generală.

Deși departe de a fi fost ales cu entuziasm, Emmanuel Macron a fost impus de francezi doar ca un rău ceva mai mic decât contracandidata sa, el va determina în anii care vin politica Parisului și, probabil, și pe a unei Germanii (și Europe) confuze deocamdată, la vârf, după instalarea la putere, la Berlin, a unui guvern de stânga lipsit de orice coerență, rigoare și consecvență. E el în stare să învețe? Nimic nu e mai puțin sigur.

Întrucât legitimitatea președintelui într-un Parlament parizian probabil foarte împărțit va fi precară, iar două treimi din francezi au optat pentru partide calificate de presă drept extremiste în primul tur de scrutin, efectele acestor carențe și opțiuni, precum și tentativa contracarării lor vor marca mai toate deciziile care se vor lua în următorii ani la Paris, Berlin și Bruxelles.

Va rezulta un soi de accentuat nombrilism francez și vesteuropean tocmai într-un moment în care, din pricina agresiunii ruse în Ucraina și a pericolului acut reprezentat de regimul Putin pentru flancul răsăritean al NATO, ar fi nevoie de o riguroasă angajare apuseană în estul Bătrânului Continent. Care are cu totul alte preocupări, angoase, temeri și priorități politice, economice, culturale și sociale decât trufașa elită socialist-progresistă și globalist-ecologistă din metropolele occidentale.

Dacă cea din urmă nu se dezmeticește, nu se dumirește pe ce planetă trăiește și nu-și revizuiește din temelii politicile, adecvându-le realității, lucrurile vor continua ca până acum.

Întrucât e ideologizată până în vârful unghiilor, nu e de așteptat să se deștepte mai mult decât doctrinarul bolșevic care ar fi spus că, dacă realitatea nu se potrivește punctului de vedere al partidului, cu atât mai rău pentru ea. Ceea ce va fi cu atât mai rău pentru Bătrânul Continent.

În acest caz să nu se mire nimeni dacă Europa agresată de Rusia lui Putin, în estul apărat de americani, se va rescinda, iar la butoane la Paris vor ajunge, ca după revoluția franceză, extremiști.

N-ar fi primul experiment de acest fel prin care trece Europa occidentală. Nu trebuie uitate tentațiile comuniste postbelice ale Franței și Italiei, ori haiderismul extremist de dreapta austriac. Dar Franța e o țară mare. Iar atmosfera din Hexagon depășește granițele Hexagonului.

Alternativa ar fi o reîntemeiere etică și democratică a Europei, revigorarea și unificarea ei.

Utopie? Să sperăm că nu.