Lecția celor 50 de zile de război, Rusia și puterea viitorului

Există o lecție a primelor 50 de zile de război? Ce demonstrează incapacitatea armatei de invazie de a cuceri Kievul? Dar scufundarea Moskvei, nava amiral a flotei din Marea Neagră, dimpreună cu distrugerea altui vas mare de desant ca Saratov? Că Rusia e o putere militară pe ducă. E putredă și vulnerabilă în toate compartimentele mușchilor, platoșelor și săbiilor ei.

Suprapusă lipsei armelor ofensive ale Ucrainei, masa mare de oșteni și de arme i-a oferit Rusiei niște cuceriri teritoriale importante în estul și, mai ales, sudul Ucrainei. Dar ele sunt insuficiente pentru a dezamorsa impresia deplorabilă pe care o face imorala putere moscovită față cu moralul ridicat dindărătul formidabilei mașinării de război defensiv a președintelui Zelenski.

Ce se degajă din toate acestea, ca și din faptul că, spre a-și suplini pierderile, Rusia recrutează forțat și încearcă să-și cumpere mercenari cu o parte din cele 3,5 miliarde de dolari încasați lunar doar din exporturile de gaze, de pildă în Germania, care, iată, continuă? Se conturează o imagine devastatoare și pentru viitorul Rusiei, ca dictatură și ca mare putere, și pentru acele state care nu știu să se plaseze din timp de partea bună a istoriei sau par s-o rateze sistematic, ca Germania.

Stăpânul unui imperiu uriaș, pe care tiranul de la Kremlin voia să-l mai mărească, devine, iată, un pitic, un mic monstru insignifiant față de adversarul său, președintele Zelenski.

Spectrul bombei și profilul psihologic al tiranului

Deloc de mirare că CIA și alții și-au pus nu o dată problema dacă, din frustrare, furie și ranchiună, dictatorul n-ar putea fi totuși tentat să recurgă la arme nucelare. Nu e. Pentru că, așa cum îl apreciază adevărații cunoscători ai lui Putin, ca fostul campion mondial la șah Kasparov, ori cel mai mare ex-oligarh al Rusiei devenit disident, Hodorkovski, relevă că tiranul n-are impulsuri sinucigașe. Putem avea încredere că insul, ca alți tirani sociopați care omoară individual și în masă cu mâna serviciilor sale secrete și a armatei sale e laș, infam, sinistru, dar ține mult la viața și la sănătatea sa, ca un Saddam Hussein, Gaddafi, sau Ceaușescu.

Va fi capturat în vreun bârlog în care se va fi retras să-și lingă rănile, în speranța, cu convingerea nutrită de sălbaticii trimiși să înfrunte, înarmați cu sulițe și pietre, armate puternice de pușcași, că ar fi fost invizibili, întrucât erau dotați cu pene, veșminte, sau amulete de la vraci despre care credeau i-ar face invizibili.

Or, dacă dăm crezare bilanțului ucrainean – și ultimele 50 de zile au dovedit că n-avem multe motive să ne îndoim de afirmațiile statului lor major – rușii au pierdut în opt săptămâni de conflagrație 20.000 de oameni, de cam două ori mai mulți morți din rândul forțelor glorioasei armate ruse, decât și-au pierdut viața în Afganistan în zece ani de război.

O socoteală edificatoare în sine

La pierderile omenești, cele mai grave desigur, se adaugă un număr net mai mare de răniți, de prizonieri, de militari dezertați. Apoi, multe sute de tancuri, mii de blindate, sute de tunuri, lansatoare de rachete, sisteme antiaeriene, mii de alte vehicule cu motor, elicoptere, 163 de aparate de zbor, ambarcații, echipament special. Și acest bilanț e elocvent. Rusia plătește un preț enorm pentru cuceriri pe care nu le va putea păstra de îndată ce ucrainenii vor dispune de armele ofensive necesare recapturării teritoriilor pierdute la răsărit și miazăzi.

Ce-ar fi rațional? Ca Rusia să se așeze instantaneu la masa negocierilor și să găsească un modus vivendi cu Ucraina. Fiecare bombă sau rachetă pe care o mai lansează de acum încolo face acest demers mai dificil, mai puțin productiv, mai improbabil. Pentru că întărâtă un popor oricum înfuriat la culme de suferințele implicate de tentativa eșuată de genocid lansată împotriva sa de președintele Rusiei care, inspirat de ideologii săi totalitari, nu-i admite identitatea.

Finalul inexorabil ar putea fi un Putin – ”rus mare” – debarcat de ”rușii mici”. Care, ca ucraineni, vor descoperi utilitatea trecerii de frontierele recunoscute internațional ale Rusiei, dar aruncate în aer de Putin prin invazia sa, ca să le vină de hac asasinilor și genocidarilor în locurile lor de baștină.

Viitorul militar și politic

Urmarea va fi că imperiul lui Putin se va dezintegra de la marginile sale belaruse mai rapid decât se bănuiește că se poate dezintegra o putere nucleară. La 50 de zile de la debutul ei, cotropirea Ucrainei se dovedește cea mai proastă idee care i-a putut veni unui lider obsedat să-și mărească imperiul. Prea mare pentru un lider atât de mic, împărăția sa se va scufunda în război civil și se va micșora considerabil, chiar dacă, o vreme, va mai distruge ori cuceri ținuturi străine, ucrainene.

Dar nici Vestul nu va mai fi ce a fost. Inadecvările, erorile sale în serie și lașitățile sale nu vor rămâne fără ample și durabile consecințe interne. Sunt impardonabile insolența, aroganța, lipsa de tact și disprețul față de victimele unui genocid manifestate de unii din dregătorii germani și de președintele Franței, Macron.

Care, mare amator de ”newspeak”, mai mizează pe o diplomație vădit imposibilă (cu o Rusie aflată în vădită disonanță cognitivă) și refuză, ca Papa, să-i spună răului pe nume, ca să poată fi exorcizat. Căciulit în fața Rusiei, Macron n-a omis doar să califice genocidul drept genocid, ci i-a făcut o plăcere tiranului spre a-l numi pe agresorul rus și națiunea agresată și victimizată, ucraineană, ”popoare frățești”.

Numai frați nu sunt, în sinea lor, vrăjmașii pentru care înrudirea e prilej de omor. Întrucât Cain nu l-a putut ucide pe Abel, puterea va fi a celui din urmă.

Pare că, dacă va dispune de armele pe care le cere, marea putere a viitorului se naște sub ochii noștri, în răsăritul unui Continent prea mult timp năpăstuit de hoarde asiatice, de tiranii crude și de ideologii totalitare de extracție iluministă, franco-germană, într-o regiune care poate tocmai de aceea mai prețuiește încă libertatea, și-o asumă fără fasoane și e gata să lupte și să se sacrifice pentru ea.