A avut oare vreun sens viața prea de timpuriu curmată a tinerilor ucraineni, sau a tinerilor români din Ucraina care au căzut pe câmpul de luptă? Le-a avut moartea vreun sens?
Am auzit suflete binevoitoare plângându-le dispariția ca și cum moartea lor ar fi fost, dincolo de un prilej de imensă durere pentru familiile lor, o absurditate totală. Ca și cum viața lor n-ar fi avut vreo noimă, ca și cum s-ar fi sfârșit absurd și fără vreun sens, ca nonsens, pentru nimic, sau pentru un fleac.
Să ferească Dumnezeu să gândim așa. Să nu uităm niciodată că există și o valoare situată peste valoarea supremă pe care, în civilizația iudeo-creștină, o atribuim îndeobște vieții. Să prețuim onoarea.
Să nu uităm de valoarea simbolurilor, a exemplului, a sacrificului suprem. De sensul unei existențe dăruite libertății și demnității proprii și libertății comunității, demnității celorlalți. Jertfa lor n-a fost inutilă.
Dimpotrivă, viața lor, departe de a se sfârși absurd, s-a împlinit și a avut sens depășindu-l pe al unei existențe normale, de vreme ce a slujit și apărării statalității și ființei naționale. Întrucât deceniile de postmodernism ne-au dezvățat să gândim în termeni de onoare, e momentul să reînvățăm să buchisim un limbaj omenesc elementar, dacă nu vrem să ne transformăm în robi și în moluște.