Un discurs istoric. Epocala cuvântare a lui Rubio (I)

Am greutăți mari să-mi amintesc de vreun dregător american, de la Ronald Reagan încoace, făcând declarații de dragoste Europei mai vibrante și credibile decât Marco Rubio. Discursul său, rostit la Conferința de Securitate de la München, e mai mult decât doar inedit și uimitor. Are toate datele să rămână în istorie ca unul epocal, care va pecetlui pe multă vreme raporturile transatlantice.

Sau ruptura lor.

În plus, această cuvântare strălucită i-ar putea bătători calea spre Casa Albă.

Cuvântarea și komentariatul

În mod foarte curios, deși e masiv și frecvent negativ comentată, alocuțiunea de anvergură istorică din capitala Bavariei a șefului diplomației americane, a cărei substanță nu poate fi subestimată, de vreme ce reașază clar, pe temelii noi, relațiile celor doi piloni ai NATO, a rămas fără sau cu puține traduceri integrale în presa românească și europeană.

De parcă nu i-ar interesa pe mulți europeni, cu adevărat, părerea reală a singurei superputeri globale, despre sincopele parteneriatului ei cu un continent, a cărui dependență militară și economică de SUA e azi mai mare, nu mai mică decât la finele războiului rece. Dar care, cu cât se știe mai puțin în stare să facă față autonom provocărilor globale actuale, se arată tot mai strident critică și mai puțin tolerantă față de puterea de care-i depinde securitatea.  

Nu mă miră, prin urmare, puzderia de comentarii sceptice, critice sau insultătoare, în majoritatea lor încremenite în proiect sau imbecile,  lansate de la stânga radicală a spectrului politic românesc (și româno-american) la adresa discursului rostit de Rubio la München. Caracteristica lor comună e, deopotrivă, ideologizarea și scleroza intelectuală de care dau dovadă, precum și divorțul lor de realitățile europene și americane. E vorba de comentarii de balamuc. Nu pot fi din păcate etichetate mai blând, dată fiind calitatea lor învrăjbitoare în condițiile nevoii de unitate în fața pericolului acut în care se găsește Vestul nu doar din afară, din pricina agresivității expansioniste a lui Putin, sau a celei islamiste, ci și din interiorul său, din cauza exploziei de antisemitism, pe creasta valului căruia se propagă, irepresibil, varii forme revoluționare de extremism de dreapta și stânga.

Istoria unui declin tot mai accelerat

Faptul că Occidentul a ajuns în acest punct s-a datorat nu doar prosperității lui fără egal, generatoare de suficiență, trufie și degringoladă morală, sau propagandei răspândite decenii la rând de inamici infiltrați în cele mai importante instituții, precum și pierderii busolei etice și a orientării într-o lume tot mai complexă, ci și inadecvării liderilor occidentali. Cu atât mai substanțial și mai demn de luare aminte e un discurs american care încearcă nu doar să diagnosticheze boala, ci să-i propună și remediile. Ne vom opri, deci pe larg, în mai multe analize succesive, asupra discursului rostit de Rubio, trecând mai întâi în revistă ce a spus.

Rubio a început prin a aminti de anul de debut, 1963, al conferinței de la München, într-o Europă a zidului Berlinului construit cu doar doi ani înainte, anul în care comunismul sovietic în marș adusese globul în pragul confruntării și distrugerii sale nucleare.

Or, nu e întâmplător modul în care SUA și Europa au depășit criza și au obținut victoria, ”știind nu doar în contra cui luptă, ci și pentru ce”. Au făcut-o, a spus Rubio, ”împreună”. Victoria a venit cu și prin unirea (în lupta împotriva comunismului) a celor două emisfere.

Dar euforia succesului a venit la pachet cu iluzii periculoase. Că ar fi venit sfârșitul istoriei. Că nu vor mai exista decât democrații. Că legăturile întrețesute de comerț și ordinea globală bazată pe reguli vor înlocui națiunile și interesul național. Și că ne putem lipsi, ura și la gară, de frontiere.

Am deplâns eu însumi, ani la rând, acești cai verzi pe pereți. M-a uns pe suflet că Rubio le-a spus pe nume: ”ce enormitate, o prostie ignorând natura umană și 5000 de ani de experiență istorică scrisă”.

Această iluzie ne-a costat, potrivit lui Rubio, scump: ”dezindustrializarea”, relocarea fabricilor, a locurilor de muncă, a responsabilității pentru lanțul aprovizionării noastre dat pe mâna inamicilor noștri, precum și crescânda externalizare a libertății noastre, în timp ce plăteam ambiția de a ne edifica state asistențiale tot mai supraponderale cu capacitatea de a ne apăra. Declinul s-a accentuat și s-a accelerat prin sărăcirea noastră suplimentară, din pricina efortului împăciuirii ”cultului climatic”, după cum a denumit Rubio pseudo-religia ecologistă. Și ar fi de subliniat: ceea ce ne-a sărăcit pe noi, i-a îmbogățit pe ei.

Răstimp în care ne-am deschis și porțile (în goana după o lume fără granițe) ”pentru un val fără precedent de imigrație în masă care amenință coeziunea societăților, moștenirea culturală și viitorul popoarelor noastre”.

Și de-ar fi doar atât. În realitate, Rubio ar fi putut adăuga că ne amenință și integritatea fizică. Integritatea fiicelor noastre, violate sistematic de bande de nou veniți în Marea Britanie, înjunghiate în piețe, școli și trenuri, terorizate pe stradă, în nopți de revelion.

Nu, Rubio nu e primul dregător occidental care anunță eșecul multiculturalismului, înțeles ca tentativă de înlocuire a lui ”e pluribus unum” cu e pluribus pluribus, din mulți, mulți, nu unul, ca și cum nu unitatea noastră axiologică ar conta, ci pulverizarea ei. Angela Merkel l-a proclamat încă din 2010, urmată de liderii Franței și Marii Britanii, Sarkozy și Cameron.

Dar Rubio e primul care o spune cu subiect și predicat, admițând, totodată, că ”am comis aceste greșeli împreună și avem datoria de a ne confrunta cu aceste fapte”, de ”a merge înainte și a le remedia împreună”. Și că America are de gând să conducă procesul reînnoirii și restaurării unui Vest puternic, proces în care lumea nouă îi întinde mâna celei vechi, invitând Europa să se întărească, pentru că ”e în interesul SUA să aibă aliați puternici.”

Va urma