Care sunt elementele cheie ale gândirii americane cu privire la NATO și Groenlanda? De ce își joacă Europa în aceste zile viitorul, chiar dacă nu alunecă într-un război comercial cu SUA, căci riscă să lase Chinei și Rusiei bucuria spargerii Alianței Nord-Atlantice de către Trump, cu ajutor european?
Grămezi de mirmidoni intelectuali care se dau ”politologi” și ”istorici”, deși nu sunt decât revizioniști, influenceri de buzunar și ”gânditori” de duzină, varsă fluvii de lacrimi la catafalcul Europei, văzând-o ”sacrificată. Jertfită”, pe altarul puterii de către Putin și Trump. Unul dintre ei se lamenta, recent, că ”problema Europei” ar fi ”că e prinsă între aceste două puteri, exact ca în perioada interbelică, între aceste două puteri revizioniste, care sunt imprevizibile”.
Un pic de istorie. Factuală și contrafactuală
Autorul acestor memorabile rânduri mai avea puțin și ne convingea că Europa, care nici usturoi n-a mâncat nici taurul Zeus n-a răpit-o și siluit-o, și-a păstrat intact himenul milenii la rând, în timp ce un bau bau din răsărit și altul de la vest tocmai încearcă s-o violeze.
Ca și cum, ”în perioada interbelică”, ascensiunea lui Hitler n-ar fi avut loc în Europa. Ca și cum nevinovata Românie a cuziștilor, legionarilor, a guvernului Goga-Cuza și a dictaturii antonesciene ar fi fost, cu tot cu Europa, o simplă ”victimă”, nu și co-făptaș. Și ca și cum puterile care mizează totul pe cartea forței ar fi cu adevărat impredictibile.
Or, nu așa au stat lucrurile. Ce-a făcut Putin, știm și s-a prezis. A făcut, pentru că Vestul – și mai ales Europa -, s-au aplecat adânc și i-au pupat papucul. Dar ce este pe cale să realizeze președintele american?
De ce stăruie Trump să achiziționeze Groenlanda de la danezi, anexând pesemne, la nevoie și cu forța teritoriul râvnit, după cum a sugerat președintele american repetat, deși i s-a oferit soluționarea problemei securității insulei arctice în cadrul NATO?
De ce riscă Trump spargerea NATO?
Insistând să anexeze Groenlanda, deși poate pune oricând în aplicare o rezolvare amiabilă, de vreme ce danezii și partenerii din Alianța Nord-Atlantică i-ar da tot ce vrea, Trump scoate NATO la mezat. Vai, în aplauzele Moscovei.
Da, securitatea Groenlandei este o parte esențială a securității americane și nord-atlantice, iar europenii n-au făcut ce trebuia pentru a apăra această insulă esențială nu doar din unghiul poziției ei geografice și minereurilor ei potențiale, ci și din al apărării SUA din spațiu. Administrația subliniază și accentuază că ar avea neapărată nevoie de Groenlanda pentru viitorul său Golden Dome, un scut antiaerian ultramodern și o piesă trumpistă de Star Wars, gen Reagan.
În acest context, am explicat în repetate rânduri partea cheie a raționamentului său. Trump știe bine că Europa s-a schimbat. Că i s-au modificat dramatic compoziția demografică, valorile și duhul. Că nu e la adăpost de stânga radicală, ci pe cale de islamizare galopantă. Și că-i e, deci, în mare parte, ostilă lui și Americii, așa cum se și manifestă Bătrânul Continent. Că elitele lui culturale și politice nu dau semne de ameliorare ci, dimpotrivă, să devină tot mai antiamericane și mai dispuse să pactizeze cu principalul adversar geopolitic al SUA, care e China, cu aliații ei din Rusia și Iran.
Graba și insistența (aparent inutile) pe Groenlanda pot părea manifestări de nebunie trumpistă sau cacealmale politice speculând frica de conflict a unei Europe care e mereu cu gura mare, dar se teme cât cuprinde de conflicte dure, contondente și sângeroase. Ori de pierderea susținerii americane și distrugerea NATO în epoca războiului fierbinte din Ucraina. Și da, NATO nu e pe moment mult mai mult decât puterea militară americană a acestui pact defensiv.
Dar trebuie el distrus? Nu ar fi mult mai bine ca partea sa europeană să se restructureze și să i se dea timpul reformei?
O explicație psihologică plauzibilă
În realitate, nu pare nebunie și nici bluf, ci expresia fricii. E teama de viitor a unui Trump narcisist, speriat că timpul său expiră, că Europa se duce de râpă, iar succesorii săi americani nu se vor ridica niciodată la înălțimea sa și a șansei providențiale care i s-a dat, pentru SUA, când a scăpat miraculos din atentate în care i-a trecut literalmente glonțul pe la ureche. E frica președintelui american de un timp, în care el va fi silit să-și riște locul în cartea de istorie, pentru că promisiunile făcute azi de europeni nu vor rezista pe viitor. Iar succesiunea sa la Casa Albă ar putea fi îndoielnică.
Așa că el, Trump, se crede silit să accelereze în prezent și să-și edifice o moștenire istorică durabilă, care să-l plaseze pe veci la loc de frunte și ireversibil în narațiunea și cronologia americană și globală. Ca atare, oștirea de părerologi care-l demonizează permanent, calificându-l drept ”Hitler”, drept”nebun” sau”prost”, n-a făcut decât să-i consolideze convingerea că trebuie să acționeze rapid și radical, pentru ca presiunea extremiștilor antiamericani să nu-i deruteze pe urmașii lui la Casa Albă, determinându-i să recadă în politici fatalmente anemice față de inamici. Politici de felul celor transpuse, în aplauzele progresiste și ale forțelor radicale, anti-americane, antisemite și anticreștine, dar cu deznodământ catastrofal, de președinții Carter, Obama și Biden.
Pe scurt, Trump vrea schimbări geopolitice ireversibile, care să pună SUA la adăpost de vrăjmașii parțial infiltrați în Vest și în America, parțial asaltându-le pe ambele din afară.
Varianta trumpistă a doctrinei Monroe
În acest context, Trump nu pare să aplice o doctrină Monroe pură, implementată în extragerea de la Caracas a narco-dictatorului venezuelean Maduro. Administrația lui pare a transpune o strategie mixtă, care include Orientul Apropiat și Extremul Orient, mai ales Taiwanul, precum și Groenlanda, Arctica și spațiul extraterestru, în zonele de mare interes american, de schimbat fie și cu forța brută, înaintea următoarelor alegeri. Care, după cum se știe, riscă să aducă la putere o nouă majoritate de stânga în Congres.
O mare întrebare rămasă deschisă vizează limitele forței brute cu pricina.
La rigoare, Trump nu poate face orice-i trece prin cap, pentru că SUA sunt o republică democratică, dotată cu o Constituție și mecanisme de control, care le-ar da congresmenilor americani puterea de a-l îngrădi serios și chiar suspenda din funcție pe președinte, dacă-și ia prea rău nasul la purtare.
Nu e însă clar când se va dovedi insuportabilă durerea actualei majorități republicane din Congres, astfel încât senatorii și deputații să înceapă să ia măsuri. Cum nu e limpede în ce măsură congresmenilor le e mai teamă de Trump decât de alegători.
Deschisă rămâne și alegerea Europei: ce trebuie să facă Bătrânul Continent?
Să opteze pentru rezistență?
Să se arunce în brațele Chinei comuniste, aliatul Rusiei și al Iranului islamist?
America lui Trump, cu alegeri libere și libertate de exprimare, care chiar combate ideologiile totalitare ale stângii, imigrația, anticreștinismul și antisemitismul, i se pare oare Europei mai periculoasă decât puteri genocidare ca Rusia lui Putin, China lui Xi, și regimul terorist al ayatollahului Khamenei?
Dacă nu, Europa va trebui să parvină la un acord cu Statele Unite. Mutual convenabil. Să ceară în schimbul Groenlandei o compensație suficientă. Iar dacă nu? Nu. Caz în care va pierde Vestul.
Și, nu în ultimul rând, va pierde și America. Fiindcă Trump nu va da înapoi.
Se va sparge alianța nord-atlantică, spre bucuria tiraniilor răsăritene? De tranșarea dilemei europene depinde viitorul NATO și al Europei. Care, la experiența ei, știe cum se face o supă bună.
Timpul gătitului este acum. După ani și decenii de hamletizări, tranșarea cu pricina se cere efectuată pe loc.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.