Predicții de viitor? Despre binecuvântare, la început de 2026

La început de an sunt la modă predicțiile. Ni se vine cu Nostradamus, suntem avertizați cu dezastre, ni se prezic tunete și fulgere. Ni se prevăd anul, viitorul, soarta. Cât valorează aceste predicții?

Unii, mai inteligenți, fac distincții între soartă și destin, afirmând că prima e fixă și imuabilă, iar pe al doilea l-ar face oamenii, grație liberului lor arbitru.

Tragediile grecești ne învață că, o dată ce oracolul din Delphi (sau Cassandra) ți-a prezis-o, nu mai ai scăpare. Tragedia (un cuvânt care lipsește din ebraica biblică) e cronica unor morți anunțate. Vine cataclismul, negreșit. Dezastrul pe ne paște, inevitabil. Catastrofa și apocalipsa ni se arată certe, fixe, inconturnabile. Ai ajuns pe șina lor? Nu te mai ajută nimic. Nici deraierea nu mai e posibilă. Ești pe mâna bacantelor, a zeului Dionisos, a maniei, nebuniei, a pierzaniei.

Și nu contează dacă nu crezi în proorocirile Cassandrei, preoteasa troiană a lui Apollon. Zeul grec o binecuvântase cu darul profeției, însoțindu-și cadoul cu blestemul de a nu fi crezută.

Noroc că baza artei, istoriei și gândirii lumii iudeo-creștine nu e tragedia greacă, după cum credea Nietzsche, în 1872, ci partea finală a primei cărți a Bibliei. Istoria începe cu fraternizarea lui Iosif cu foștii săi prigonitori din familie, care pune capăt mitului eternei reîntoarceri a fratricidului, început cu Cain și Abel. De aici încolo, timpul nu mai e un cerc, ci o săgeată. În finalul Genezei aflăm despre patriarhul Iacov că și-a adunat fiii, spre a-i binecuvânta și a le prezice finalul timpurilor, înainte de a muri. Atâta doar că a uitat predicția. Pur și simplu a omis s-o spună.

De ce? De ce a spus Iacov, în Gen 49,1: ”Adunați-vă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi./ 2: Adunați-vă și ascultați-mă, fiii lui Iacov, ascultați pe Israel, ascultați pe tatăl vostru”, pentru ca în versetul 3 să înceapă o binecuvântare care debutează cu laude și sfârșește cu dojeni? Ne lămurește un eseu intitulat ”On Not Predicting the Future”.

Pentru că, după cum adânc și persuasiv explica regretatul rabin Sir Jonathan Sacks, unul dintre cei mai convingători interpreți ai cuvântului biblic, credința biblică nu ne permite să vedem viitorul predestinat, predeterminat, fix și imuabil. De neschimbat. Așa cum îl vedeau vechii greci. Așa cum reiese că ar fi din tragedia elină. Pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber arbitru și ne-a dăruit, ca atare, posibilitatea de a configura și reconfigura viitorul.

El însuși e liber, după cum atestă numele Său. Unul, care nu înseamnă, cum s-a tradus frecvent, ”sunt cel ce sunt”, ci, mai degrabă, deși în fapt intraductibil, ”cel ce voi deveni”.

Dar atunci cum sunt posibile proorocirile? Și ce înseamnă binecuvântările?

Primele sunt avertismente care ne previn să evităm răul. Nu e obligatoriu să se împlinească, spre a se decreta că proorocirile n-au fost false. Profetul însuși e fericit, dacă, pocăindu-ne, îi invalidăm sumbra perspectivă. Profetul ne lansase nu o predicție cu final determinat, ci un apel, solicitându-ne să ne băgăm mințile în cap, dacă vrem să evităm ”calamitatea”.

Dar putem să evităm deznodământul funest, stabilit în Cer? Înțeleptul Sir Jonathan Sacks, fie-i memoria binecuvântată, amintea de Hezekia (Iezechia) din cartea a 2-a Regilor,20 (a 4-a în Bibliile românești care nu țin seama de titlul original al cărților lui Samuil). Bolnavului rege iudeu i s-a luat de pe umeri, după ce s-a căit și s-a rugat fierbinte, povara morții grabnice.

Sacks însuși amintea în eseul său de contradicția funciară dintre predicții și profeții. ”Dacă primele se îndeplinesc, au fost încununate de succes. Dacă se materializează în schimb cele din urmă (care spun: asta se va întâmpla, dacă nu te schimbi) ele au eșuat”, scria înțeleptul.

Iar cele din urmă? Ce sunt, până la urmă, binecuvântările?

Sunt un drum, o cale, o potecă uneori foarte îngustă. De pe care ne rătăcim lesne. Sunt rugăciuni adresate Judecătorului Suprem. Căruia îi cerem să-l binecuvânteze și să-l lumineze pe cel binecuvântat. Îl rugăm să-l conducă, să-l păzească, să-i arate Chipul Său și să Se îndure de el astfel încât, grație liberului său arbitru, să nu părăsească drumul faptelor bune, pentru ca blagoslovirea să-l ducă la împlinirea și pacea finală, pe care i-o dorește binecuvântătorul.

Așa cum s-a văzut vindecat Iezechia, în ciuda proorocirii inițiale a lui Isaia, fiul lui Amos, așa ne putem lecui toți de tentațiile extremiste și însănătoși de smintirea totalitară. În fond, nu doar Iezechia s-a putut tămădui. Dumnezeu i-a salvat și poporul ”din mâna regelui Asiriei. Isaia i-a transmis cuvântul Tatălui său ceresc, care i-a mai promis ”te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta o voi apăra pentru Mine şi pentru David, robul Meu!””(20.6)

Nu, apocalipsa nu e prezisă ca să se întâmple. Ci dimpotrivă, ca să nu aibă loc. Dacă te schimbi. Dacă înveți. Dacă faci bine. Cum li se cere pimilor trei fii ai lui Iacov, prin dojeni conținute în binecuvântări: să se schimbe.

Dar atenție. Să nu crezi că ție ți s-ar datora însănătoșirea ta (1). A fost voia lui Dumnezeu, care s-a milostivit de sufletul tău și ți-a mai dat o șansă. N-ai meritat-o decât parțial. Dar mergând pe calea recunoștinței, căinței și a faptei bune te-ai întâlnit cu Sursa vieții. Care te-a iertat, cum i-a iertat și pe locuitorii (ne-evrei) din Ninive. După ce au fost preveniți de Dumnezeu prin Iona și s-au căit.

––-

Notă (1) Românii care știu că va fi nevoie de o restructurare din temelii a puterii judecătorești în România și, de fapt, de ”o nouă Revoluție, ca singură soluție”, pot extrage din toate acestea curajul și înțelepciunea de a repudia orice fatalism. Fatalism care e o ispită să-i zicem ”funestă” în psihologia compatrioților, în cultura oamenilor dintre Carpați și Dunăre. Căci, vorba lui Jonathan Sacks, asta e ”deosebirea dintre natură și natura umană”. Prima e definitiv predictibilă. Cea din urmă: nu. Motiv pentru ca istoria nu se poate prezice.