Lipsa reperelor. Și de unde ni le-am putea procura

Toamna se numără bobocii, iar înaintea sărbătorii luminilor, vine Ziua Națională. Ne poate ea umple de mândrie? Ne poate. Ne dă însă și o direcție și repere clare? Mai greu. Prea a derapat țara în istorie. Prea i s-a luat națiunii libertatea multă vreme. Prea i s-au înstăpânit în țară criminali legionari, securiști, postcomuniști, mari corupți și impostori.

Iar azi? Și ceilalți?

Șeful Bisericii Catolice în Liban

Papa i-a vizitat pe creștinii din Orientul Apropiat, din Turcia și Liban. E un papă curajos. Ceea ce-l distinge binefăcător de predecesorul său, pe care-l interesa orice, mai puțin creștinii și martirizarea lor.

Noul șef al Vaticanului a marcat în Turcia, la Iznik, 1700 de ani de la primul Conciliu de la Niceea. Dar în zbor spre Liban, Leon al XIV-lea a cerut crearea unui (nou) stat palestinian.

Șeful Bisericii Romano-Catolice afirmă că ar crede că asta ar fi ”singura soluție”. În mod evident, ignoră ce s-a întâmplat în Gaza, după ce li s-a dat un stat de facto palestinienilor din fâșie. Care, după evacuarea tuturor evreilor din Gaza, au ales Hamas, în 2006, precum și drumul transformării teritoriului într-o entitate teroristă.

Vrea și Papa să-i recompenseze pe teroriștii islamiști care au comis cel mai mare masacru antisemit din istoria de după Holocaust? În fond, de ce nu, dacă așa au afirmat că ar crede că e bine liderii de stânga francezi, canadieni, irlandezi, spanioli, australieni și norvegieni?

Dar știe oare Papa ce face? Suveranul Pontif, care, faptă bună, a chemat la unitatea creștinilor și a condamnat, din nou salutar, războaiele duse sub stindardul religiilor, știe sigur că iscă spume la gura rusciștilor de la cârma Bisericii Ortodoxe Ruse, chemând la coeziunea creștinătății.

Pe care Moscova n-o vrea. Dar îi este oare la fel de clar că, în absența trupelor americane și franceze dintr-un Liban mult timp controlat de teroriștii islamiști, îi pune în pericol pe creștinii maroniți? Pentru că, atrăgând atenția asupra celor din Țara Cedrilor, care l-au primit cu entuziasm și nădejde, Papa îi va umple de furie pe extremiștii musulmani din Hezbollah. E predictibil ca islamiștii să nu întârzie, dacă vor putea, să se repeadă la gâtul multora din vecinii lor maroniți. Vor putea fi cei din urmă ajutați de israelieni, singura forță de ordine democratică redutabilă, rămasă în stare, în regiune, să țină piept dezlănțuirii de ură criminală, extremistă, fundamentalistă, religioasă?

E posibil ca Papa să estimeze că Israelul i-a slăbit pe teroriștii islamiști ai Hezbollah îndeajuns, încât interpușii șiiți, libanezi, ai Iranului să nu aibă forța și tupeul să-i atace frontal pe creștinii maroniți, mai ales cât timp la Casa Albă e Donald Trump, care a îndrăznit să-i cheme la ordine și pe islamiștii nigerieni, autorii unui genocid anticreștin în mare măsură trecut sub tăcere de elita politică și de presa mainstream europeană.

Dar ar fi bine să-și amintească de modul în care  trupele franceze și americane au fugit cu coada între picioare din regiune. Au spălat putina după atentatele teroriste devastatoare din 1983 asupra militarilor celor două țări încazarmați la Beirut. Dacă mai-marii politici apuseni ar fi avut scaun la cap, în loc să fugă, i-ar fi pedepsit exemplar pe teroriști și pe susținătorii lor, care au plonjat Libanul în război civil. Această conflagrație internă, dusă sub stindardul religiilor, a pustiit Țara Cedrilor timp de decenii. Și a mărunțit asediata comunitate creștină.

Or, între 2023 și 2025, urmașii lor de la Paris și Washington au făcut tot ce le-a stat în puteri să-i împiedice pe israelieni să le vină de hac interpușilor teroriști, islamiști, ai Iranului.

Imbecilitate? Lașitate? Slăbiciune endemică a Vestului? Sau ignoranță?

Greșelile politice și etice grave și evidente pe care le comit și azi mai-marii Europei, precum și ai Statelor Unite – care, iată, și-au trădat repetat aliații confruntați cu agresiuni și agresori de felul Rusiei, invadatoarea Ucrainei, au de-a face cu o educație deficitară. Dar și cu erodarea și lipsa reperelor și valorilor, tot mai disprețuite și marginalizate în Apus.

Unde în vidul creat de absența substanței morale, iudeo-creștine, care a îndrumat popoarele Europei timp de mii de ani, s-au înghesuit ticăloși extremiști antisemiți și anticreștini: de stânga, de dreapta, islamiști și putiniști.

Care profită plenar de frici și angoase, de sminteala și de psihozele colective, provocate și întreținute de ideologii revoluționare, de secularizare, globalizare, de rețele sociale și de recursul inadecvat la inteligența artificială. Una în mod firesc nu mult mai puțin bolnavă decât creatorii ei.

Ce nu ne mai poate ajuta

Mai nou, în loc să zăgăzuiască răspândirea nebuniei și ticăloșiei, să îndrepte erorile din trecut și să umple în fine lacunele educației multora, mulți lideri și formatori de opinie le accelerează expansiunea. Le agravează carențele și neajunsurile, determinându-i pe mulți să orbecăie ca să prindă ”lumina” unor false repere.

N-a trecut, în termeni istorici, decât o secundă de la Holocaust. Dar antisemitismul e pe tot terenul.

Nu s-a scurs decât o clipită de la propoziția lui Nietzsche despre presupusa ”moarte” a lui D-zeu. Dar ea a indus în eroare generații întregi și continuă s-o facă.

La fel, existențialismul. O fi încercat Kierkegaard să-i salveze pe creștini, dar sub Sartre existențialismul a eșuat în stalinism, iar la Camus, în Absurdistan. Ce-l distinge pe omul său revoltat de revoluționarii islamiști, naziști, legionari, comuniști și woke în ochii maselor? Dar în conștiința făcută piftie a tinerilor îndoctrinați în universități de elită, cumpărate cu bucata și in corpore de dușmanii Vestului, de China, de Rusia, de Qatar și de Frăția Musulmană?

Dacă filosofia clasică, greacă, ar fi ajutat destul, n-am fi azi într-un impas spiritual de proporții colosale. N-au reușit să ne salveze nici Spinoza, cu ideea unei singure substanțe, în speță panteismul său ”desființând”, practic, distanța dintre transcendent și imanent și, deci, pe Dumnezeu, nici raționalismul lui Kant. Și nici ideea absolută și progresul ei istoric, hegelian. Și cu atât mai puțin Marx, ateul militant și antisemit, cu cortegiul lui de socialiști naționaliști și internaționaliști și scrierile lor aparent ”izbăvitoare”, în fapt monstruoase.

Nici recreștinarea sau re-îmbisericirea nu duc întotdeauna unde trebuie. Asasinarea lui Charlie Kirk, care începuse să reorienteze largi segmente de tineri americani, s-a dovedit devastatoare. Turning Point USA se rupe sub ochii noștri între creștini cu scaun la cap, pe de o parte, și pseudo-creștinismul antisemit marca Tucker, Candace și MTG, pe de alta.

Nu stă prea bine nici BOR, cu securiștii ei legionari care o împing spre ”aurire”. Și cu atât mai puțin ortodoxismul putinist. Sub loviturile urii dezmățate pe evrei, credința creștină, asediată de totalitarismele de tip islamist, legionar, neomarxist și woke, riscă fracturarea, dezbinarea, naufragiul, antrenarea noastră în hău.

Dar cum e cu evreii? Are iudaismul contemporan cheia porții către paradis? E păzită de heruvii cu sabia lor de foc rotindu-se neîncetat. Conflictul tot mai dur dintre sionismul religios și societatea evreiască laică, pe de o parte, și ultra-ortodocșii care refuză satisfacerea serviciului militar în Israel, pe de alta, documentează adânca falie care se cască în iudaismul rabinic contemporan.

De unde vine acest conflict?

Din respingerea, de către ultra-ortodocși, a sionismului practic. Din anti-sionism, în speță dintr-o reducționistă interpretare a ideii mesianice, astfel încât reîntoarcerea în Sion să nu fie ”admisibilă” decât după venirea fiului lui David.

Conflictul în cauză e urmarea unei opțiuni unilaterale străvechi pentru pacifism (și împăciuitorism). Fusese decretată după criza demografică generată acum vreo două milenii de băile de sânge cu care s-au soldat revoluțiile primelor veacuri ale erei noastre. Ea a rămas neabolită formal, deși a iscat în Holocaust și nu numai dezastrul ducerii ca mieii, la tăiere, a multor evrei. Nu în ultimul rând, conflictul cu pricina e și urmarea ticăloșiei unor lideri de grupuri religioase închise și marginale, care se tem că-și vor pierde autoritatea. De pildă dacă-și lasă enoriașii liberi, să fie cetățeni israelieni cu drepturi și îndatoriri egale celorlalți.

Așa se explică faptul, aiuritor, că, pe lângă niște extremiști de stânga, inclusiv profesori evrei, plini de ură de sine și de dorința de a nu fi excluși din familia lor academică, neomarxistă, l-au susținut pe antisemitul primar ales al New Yorkului și ultra-ortodocșii sătmăreni din Big Apple. Evrei hasidici, despre care un rabin foarte învățat și bine informat reliefa că se tem mai mult de libertatea democratică, sau de un New York ne-antisemit, care să îndemne enoriașii să-și anemieze coeziunea și să-și regăsească individualitatea, decât de un edil a cărui ură anti-evreiască să le-o sporească.

Drumul spre viitor duce, inițial, în trecut

Nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla, dacă am înțelege că nu mai avem viitor dacă nu ne recuperăm rădăcinile, memoria, istoria, trecutul. Am avea o șansă, dacă ne-am reatașa de singura noastră sursă inepuizabilă de sfaturi realmente bune, de care dispune lumea iudeo-creștină. Biblia chiar ne-ar putea chiar ajuta, dacă am citi-o. Dacă am înțelege-o mai bine decât în trecutul ultimelor veacuri. Și dacă ne-am folosi de ea judicios. În fine, dacă, edificându-ne, am fi în stare să trecem la fapte. Ultra-ortodocșii și-ar aminti, bunăoară, de acele episoade din Tora care le contrazic flagrant împăciuitorismul. De pildă de luptătorii conduși în Geneză, de Avraam, spre a se bate cu cei patru regi victorioși și a le smulge ostaticii, între care nepotul patriarhului, Lot, precum și familia sa, răpiți de cei răi.

La întoarcere, Avraam s-a văzut binecuvântat în numele Celui Mai Înalt, de regele Ierusalimului, regele ”cel drept”, Melchi-tsedek (iar nu Melchisedek, cum e transcris în varii traduceri). N-ar fi poate rău să-i revizităm pe patriarhi și pe proorocii Bibliei, cu ochii lucizi ai unei modernități deziluzionate, care nu s-a dezvățat să gândească, să judece critic și să-și pună la bătaie, în slujba salvării și propășirii lumii iudeo-creștine, capacitatea de a învăța.

Fără pretenții dogmatice, fără să vrem să ne punem de-a curmezișul unor eșafodaje teologice închegate, nu poate fi greșită o arheologie a începutului, o explorare proaspătă a începuturilor civilizației, cu scopul redescoperii a ceea ce părem să fi uitat ori să fi învățat greșit din îndreptarul teologic, religios, etic, psihologic, istoric și politic dăruit nouă de Dumnezeu și de ai Lui.

Îmi propun să schițez pe blog pași în direcția năzuitei arheologii spirituale. Sunt deschis sugestiilor și criticilor voastre și unui dialog autentic, cu toți cei ce vor lua această aventură spirituală în serios și-și doresc să pună umărul la succesul ei.