Garanții de securitate ale SUA Ucrainei? Și de ce nu vrea Putin să oprească războiul?

Părelnicele garanții de securitate oferite de SUA cu mult tam tam și manifestări de mare, dar prea puțin justificat optimism? ”Dacă Rusia lansează o altă ofensivă, președintele SUA ar avea autoritatea de a desfășura forțe armate și resurse de informații americane”.

Și dacă președintele n-are chef să riște vieți de militari americani în ciuda unei ofensive ruse? Atunci e simplu. Nu-și exercită autoritatea. Pe care o ”are”. Ca studentul care și-a luat examenul ”fără loc”.

O fi trecut el. Dar loc de studii nu primește. Că nu e. Și de unde nu e, nici Providența nu cere. Cam așa arată ”garanția” lui Trump. E (aproape) nulă. Sună bine dar e un fel de zero barat. Căci ar însemna ca ucrainenii să se bizuie pe Trump. Or, ei s-au mai bizuit odată pe garanțiile de securitate americane. Și britanice. Și, vai, rusești. Date Ucrainei în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta. Cât au valorat ele? S-a văzut după invazia Rusiei în Crimeea. Și după cea de la 24 februarie 2022. Cât un bilet de loterie expirat.

Mimă. Sau cum spun nemții: ”gute Miene zum bösen Spiel”.

Or, înainte ca, la finele săptămânii, să debuteze la Geneva a doua rundă de tratative americano-ucrainene, alături de europeni, ieșise la declarații ”radioase”, ”vesele” și zâmbărețe, Andrii Yermak, consilierul principal și șeful de cabinet al președintelui Zelenski. Împreună cu el, ca șef al delegației ucrainene la negocierile de la Geneva, s-a afișat după prima rundă a discuțiilor șeful diplomației americane, Marco Rubio. Care l-a lăsat pe Yermak să depună eforturi considerabile ca să calmeze cu mimica sa și un bine ticluit haz de necaz o Ucraină, o Americă și o Europă extrem de neliniștite.

Ultima s-a declarat mai nou, prin ministrul german de externe, Wadephul, ”bucuroasă” nevoie mare. Căci Europa ar fi repurtat o ”victorie decisivă”. Auziți, auziți. Căci americanii ar fi ascultat-o și ar fi ”ținut seama” de grijile ei.

Halal a ascultat-o. Bine ar fi fost să țină cont de ea. Neliniștea europenilor e firească. Pusă la colț de viclenia Rusiei, în tandem cu inepția și pofta de profituri rapide grevându-l pe președintele Trump, Ucraina s-a trezit în brațe cu planul ”de pace” rusesc zis ”american în 28 de puncte”, (rușinea vehiculată ultimativ, săptămâna trecută, de Washington). Care a alertat pe drept cuvânt, în cel mai înalt grad Bătrânul Continent, înainte ca Trump să afirme că nu ar fi vorba de un ultimatum, iar planul său n-ar fi ”bătut în cuie”. N-o fi. Dar bătut în cap tot e.

Căci, în esență, e o cerere de capitulare a Kievului în fața agresiunii și invaziei ruse. Și implică și cedări de teritorii, și limitări ale efectivelor armatei ucrainene, dar nu și necesarele garanții de securitate internaționale, fără de care orice aranjament ar fi, din unghi ucrainean, o invitație la noi agresiuni rusești.

La Geneva, lângă Rubio, Yermak a ”confirmat o primă sesiune foarte productivă cu distinsa delegație americană. Am făcut progrese foarte bune și mergem înainte spre o pace justă și de durată”. Yermak a reacționat cu ditirambicele și nejustificatele sale elogii la reproșurile de ingratitudine proferate de președintele Trump. Căruia consilierul ucrainean a ținut la Geneva să-i mulțumească personal și lui, și echipei sale, și poporului american, numiți: ”mari aliați”.

Or, dacă discuțiile americano-ucrainene ar fi fost atât de minunate, cum pretinde Yermak, probabil la cererea lui Rubio, care-i sub presiune din cauza gafelor diplomației americane, prin vehicularea rușinii listei de pretenții rusești vândute ca propunere ”americană” de plan de ”pace”, atunci n-ar mai fi fost nevoie de noi și noi runde de tratative. Iar dacă s-ar putea aștepta o soluție convenabilă de la ele, n-ar fi fost nevoie ca Yermak să precizeze că decizia finală o vor ”lua președinții noștri”. Păi cine altcineva? Rada? Congresul SUA? Niet. Doar președinții.

Președinții, oare ce vor ei ?

Pare sigur că amândoi vor ca armele să tacă. Pentru că Trump dorește, în această ordine, Nobelul pentru Pace și un loc în rai, precum și afaceri mănoase cu Moscova și Kievul. Iar Ucraina n-are nici armele, nici, mai ales, efectivele necesare recuceririi teritoriului vast ocupat de ruși.

Dimpotrivă, pare a pierde, în războiul de uzură, lent, dar sigur, teritorii.

Ce-i drept, le pierde percepând Moscovei un preț militar, economic și diplomatic exorbitant. Și după patru ani de rezistență în fața colosului militar rusesc, Ucraina a dovedit că, dacă ar fi dotată cu mijloacele necesare, ar fi în stare să bată măr mașinăria de război a Kremlinului. Care numai invincibilă nu e.

De ce nu vrea Putin să oprească războiul, deși se poate lăuda că a mărit granițele Rusiei?

Pentru că nu-i pasă de acest preț colosal. Pentru că viețile omenești nu înseamnă pentru el nimic. Și pentru că, după cum scria Andrew Chakhoyan de la Universitatea Amsterdam în New York Post, ”Putin nu vrea pacea cu Ucraina, ci Ucraina în bucăți”. Iată ce se ascunde îndărătul crimelor de război sinistre, comise de Rusia parcă mai aprig decât oricând. Crime precum cele de la la Ternopil, care au însoțit jenanta listă de 28 de puncte remise Americii și, mai ales presei, sub denumirea de ”plan american”.

De unde insolența Moscovei, de a cere teritorii pe care nu le-a cucerit și, în definitiv, capitulare a Ucrainei?

Din conștiința nevolniciei occidentale și a slăbiciunilor unei Americi sfâșiate de revoluții și contrarevoluții antisemite, woke. De stânga și de dreapta. Ajutate de revoluția islamistă și aliate cu ea. O Americă, vai, prea lesne manipulabilă, dată fiindu-i dezbinarea și polarizarea, ca să nu încerce Putin să profite de ele și de naivitățile, obsesiile și inepțiile unor Rubio, Witkoff și Trump.

Părerea specialiștilor

Unii experți, reluați de Chakhoyan, afirmă că Putin n-ar vrea să oprească războiul pentru că propaganda sa ar fi trezit rușilor așteptări prea mari ca să-l poată frâna. Și că economia Rusiei s-ar fi reîntemeiat pe picior de război.

Chakhoyan adaugă faptul că regimul Putin ar avea nevoie de spectacolul puterii și al desfășurării de forțe militare întru mascarea declinului național și a jafului comis de el.

În plus, Kremlinul aplică sfatul lui Lenin, de a încerca terenul cu baioneta: ”dacă dai de oțel te oprești, dacă nimerești în moale, împingi”. Iar Vestul tare moale e în poale. Și în mușchi, brațe, piept și picioare.

Are dreptate Chakhoyan să suspecteze că, tot dând de un Occident puhav, molatec, nevolnic și leneș, Putin pur și simplu nu se poate înfrâna să avanseze spre vest. Cum să nu înainteze, dacă 27 de state europene nu l-au putut încă opri în ciuda eroismului ucrainean?

Iar America?

Iar America se ferește ca de mere pădurețe să pună piciorul în prag, să închidă spațiul aerian ucrainean, să furnizeze Kievului mijloace de război înfricoșătoare. Căci SUA ar putea lesne frâna avântul agresiunii ruse, prin livrări consistente de arme. Ca și prin sancțiuni realmente contondente, de natură să paralizeze și economia, și diplomația, și mașinăria de război a Moscovei.

În fine, deși Trump se preface a nu vedea această realitate, în ADN-ul Rusiei cuceririle coloniale sunt inextricabil incluse, după cum just observă Chakhoyan. El se înșală însă dacă își închipuie că Putin a conchis că perpetuarea războiului i-ar aduce mai multe câștiguri. Dictatorul știe că riscă aproape în orice clipă să piardă tot ce-a câștigat.

Putin nu se poate însă opri și din alte două motive cheie. Primul e complexul său pseudo-mesianic. Liderul de la Kremlin, un ex-kaghebist și mafiot, chiar se crede un ”mesia”, cu misiunea salvării Rusiei și a ”creștinătății”. A internalizat mitul amenințării occidentale ca și stăpânul său de la Beijing, Xi, și speră ca pronia divină să-l favorizeze.

În plus, țarul dispune de un infailibil instinct al puterii. Știe bine, iar istoria-i dă dreptate, că oprirea războiului și repatrierea armatei ruse îl va face la fel de vulnerabil unei revoluții ca pe predecesorii săi încoronați din familia Romanov.

Țarii au fost bătuți pe câmpul de luptă, așa că au fost siliți să oprească Primul Războiu mondial. Și Putin a fost, de fapt, înfrânt, de vreme ce, în ciuda uriașei sale superiorități militare, n-a reușit să ajungă la Kiev și cu atât mai puțin la granițele occidentale ale Ucrainei. Iată, prin urmare, de ce anume ar fi nevoie pentru ca, dacă nu e debarcat, Putin să cedeze. Să nu mai aibă oștirea pe care s-o sacrifice ca să se perpetueze el pe tron.

Ori ca America să-i ia armatei ruse posibilitatea de a mai înainta. Scop în care Trump trebuie edificat. Cum i-au spus observatorii de dreapta de la New York Post, care l-au susținut în alegerile prezidențiale, Trump ar face bine să știe că nu există un Premiu Nobel pentru Împăciuitorism.

Ar fi util să i se explice, de asemenea, că a-l pune pe Putin la punct NU echivalează cu un nou război ”nesfârșit”, de care se tem irațional președintele și izolaționiștii din jurul său. Că, dimpotrivă, scurtarea unei conflagrații care se va eterniza, dacă nu-i pune capăt America, al cărei ex-președinte Biden e complice și responsabil pentru declanșarea ei, în urma dezastruoasei lui lipse de fermitate, presupune descurajarea și sancționarea puternică a agresorului, iar nu răsplătirea lui.

---