Summitul transatlantic a înmulțit semnele, vizibile de săptămâna trecută, ale unei proxime ”păci” în războiul ruso-ucrainean.
Întâlnirea la vârf americano-europeană de după cea americano-rusă de la Anchorage a confirmat intuiția acestui blog, că întâlnirea dintre Trump și Putin indică o proximă oprire a războiului. Căci liderul Casei Albe n-ar fi acceptat întrevederea cu dictatorul rus care s-a derulat în Alaska, fără asigurări, din unghiul său credibile, de dorință de pace a Moscovei.
Cât de credibilă e această dorință? Să fim serioși. Dorința e zero, dar și putința lui Putin pare să se apropie de neant. De ce? Șefa guvernului italian, Meloni, i-a spus-o clar, la 18 august, președintelui SUA, Donald Trump: ”după 3 ani și jumătate în care nu s-a văzut niciun indiciu potrivit căruia Rusia ar vrea un dialog, ceva s-a schimbat, datorită dvs, d-le Președinte și datorită împotmolirii pe câmpul de luptă, a curajului ucrainenilor, a unității noastre, a tuturor ”.
Valabile sunt și celelalte constatări repetate ale blogului. Și anume, că nu se poate avea încredere în Putin și că dictatorul rus n-ar ceda vreodată, de bunăvoie, retrăgându-se. Cum spunea Maggie Thatcher în epoca războiului cu junta militară argentiniană care ocupase samavolnic insulele Falklands: ”dictatorii nu se retrag”. Trebuie dați afară, (manu militari).
Ucraina nu pare să poată, pe moment, să recucerească teritoriile ei ocupate. Dar nici Rusia să îngenuncheze complet țara vecină, ori să-i smulgă restul, încă neocupat al Donbassului. Atât cazul Ucrainei cât și în al Rusiei, aparențele ar putea să înșele. E însă un fapt că, totuși, cei trei ani și jumătate de război n-au trecut fără să iște ambelor națiuni pierderi extrem de grele și fără să lase urme teribile pe sufletele celor două popoare. Clar e că resursele rusești se apropie de sfârșit, iar acest final ar fi rapid accelerat de un Vest unit și de eventualele sancțiuni secundare cu care amenințase Trump, înainte de a abandona proiectul lor, la Anchorage. Tot în Alaska, Trump îngropase, imprudent, revendicarea unei încetări imediate a focului.
De ce i-a cedat Trump, în Alaska, lui Putin?
Între altele pentru că e capricios și schimbător. Probabil, în plus, pentru că a primit între altele, din partea rusului, pe lângă perierile de rigoare, încredințări urgente, serioase, plauzibile și aparent solide, că Moscova chiar ar năzui să încheie o pace veritabilă în Ucraina. Și s-a gândit că-și poate permite să se arate generos și să îndulcească Rusiei un hap extrem de amar.
Există semne indubitabile, indicând că mașinăria de război a Rusiei și economia ei sunt gripate rău. Că sunt prea puțin în stare să susțină la nivelul actual efortul militar necesar cuceririi Donbassului.
Iată de ce Putin i-a cerut acest ținut incomplet cucerit lui Trump. Liderul de la Kremlin a încercat să mimeze astfel o forță inexistentă, în nădejdea că președintele american, dispus să-l cedeze pentru obținerea unui acord rapid, care să-i aducă liderului american premiul Nobel pentru Pace, s-ar preta să-i întoarcă iarăși mâna la spate lui Zelenski. Nu le pasă potentaților de la Moscova nici cât negru sub unghie că o atare cedare s-ar face peste capul Ucrainei și al europenilor. Mentalitatea lor e cantonată în vechea gândire stalinistă a sferelor de influență. Dictatorul nu dă doi bani pe norme și pe dreptul internațional și mizează pe faptul că nici Trump nu-și pierde vremea, excesiv, să hamletizeze cu privire la etică și la drepturile ucrainenilor. În schimb, ca toți comuniștii, Putin e un mare profitor și speră că, dacă din America nu curge, pică. Astfel încât, cine știe, le-ar putea pica rușilor în brațe, fără luptă, tot Donbassul. Și dacă nu? Nu.
Pare că Putin, care deține toate datele necesare să evalueze parcursul războiului, a înțeles că pierde inexorabil confruntarea militară cu Ucraina (și mai ales cu Vestul, ale cărui arme din Israel și din SUA au pus pe butuci apărarea rusă a Iranului) dacă Moscova nu reușește să neutralizeze amenințările americane cu sancțiuni și să redivizeze Occidentul.
Iată de ce Putin a acceptat, cel puțin verbal și informal, să facă trei nescontate concesii. A început să discute pe marginea liniei de contact și nu doar a unor revendicări maximaliste. A admis, sugestiv, ideea de garanții de securitate americane, despre care știe că e absolută nevoie dacă, la credibilitatea zero a Rusiei, ar fi să se încheie un armistițiu sau acord de pace. Și n-a refuzat o întâlnire cu președintele ”nazist” al Ucrainei, evreul Zelenski.
Trei semne neîndoielnice că Putin are nevoie de pace.
Cum e posibil ca, după ani de război al căror pretext a fost ”denazificarea” Ucrainei și oprirea înaintării spre est a NATO, Rusia să fie aparent dispusă să accepte trupe americane sau occidentale la granița ruso-ucraineană?
Toate acestea confirmă raționamentul acestui blog potrivit căruia pierderile Rusiei în acest război nu mai sunt admisibile, sustenabile și compensabile și riscă să falimenteze imperiul lui Putin. Pare clar, că Rusia pleacă înfrântă din război și caută un aranjament negociat, care să-i permită să iasă cu fața cât de cât curată din sinistra agresiune pe care, neprovocată, a demarat-o Putin în februarie 2022.
Nu e clar cum va justifica Putin peste un milion de militari ai Rusiei scoși din luptă. Nu e clar cum va explica înfrângerea poporului său. E clar doar că, precum Germania Kaiserului în zilele premergătoare capitulării în Primul Război Mondial, dacă e forțat să accepte pacea, o va cosmetiza din greu. Va turna cantități industriale de machiaj ca să escamoteze victoria Ucrainei prin trimiteri la teritoriile cucerite și nerecuperate încă de armata lui Zelenski. Or, în acest război, nu pe teritorii s-a dat, în primul rând, bătălia. Ci pe independența și valorile occidentale ale Ucrainei, pe îngenuncherea totalitară a unei țări și pe refacerea Uniunii Sovietice, dacă nu și pe cucerirea Europei.
Nu mai puțin clar este că Putin va întreprinde tot ce-i mai stă în puteri, înainte de a-l debarca un puci sau un glonț, să refacă arsenalul și efectivele rusești, precum și potențialul economic al Moscovei, spre a prepara următoarea rundă a confruntării. Pentru ea ar face bine să se pregătească și Ucraina. Pauza, dacă Rusia ar reuși să-și refacă resursele, va dura probabil până la finele acestei administrații, în interiorul căreia, grație intervenției benefice a Melaniei Trump și a lui Susan „Susie“ Wiles, au pierdut, pe moment, izolaționiștii gen Vance și au câștigat intervenționiștii de felul lui Rubio.
Ce va urma va depinde probabil de viitorul președinte american, de capacitatea Ucrainei de a se arăta pregătită să ia înapoi teritoriile luate cu japca de Putin și să susțină cu ajutorul Europei un război de lungă durată, pentru cazul în care viitorul țar nu le retrocedează de bună voie. Dată fiind situația ei demografică, Rusia nu-și va mai reveni probabil, multă vreme, sau vreodată, cu adevărat, din catastrofala aventură în care a propulsat-o dictatorul ei mafiot și pseudo-mesianic. Căci înfrângerea de facto a lui Putin (în ciuda arsenalului nuclear rusesc) în fața Ucrainei va semnaliza și unor puteri mijlocii că Moscova nu le mai poate face față nici lor, necum marilor imperii de la marginea Rusiei. Ceea ce va provoca tectonice reașezări geopolitice implicând China și Iranul.
Dar atenție. Înfrângerea Rusiei nu e încă iminentă. E posibil să mai dureze mult, iar America lui Trump să se mai întoarcă de multe ori pe călcâi, înainte de a întreprinde pașii necesari, în ciuda afacerilor lucrative, americane, cu arme ale SUA destinate Ucrainei, de cel puțin 100, poate chiar 150 de miliarde de dolari.