Alaska: ultima noapte a urii, întâia zi a păcii?

La baza militară americană de la Anchorage, în Alaska, se va proclama, probabil, o formă sau alta de încetare a focului.

Summitul n-ar avea loc dacă Trump și Putin s-ar întâlni în gol, ca să anunțe apoi, în lipsa unei conferințe de presă, că nu s-a ajuns la niciun rezultat, iar războiul va continua.

Războiul, pe moment, se va opri. De ce? Pentru cât timp?

Se va opri și îngheța pentru că ambele părți, nu în ultimul rând cea rusă, sunt epuizate, e clar că nu-și pot înfrânge inamicul prin capitulare, nu mai au resurse să continue mult timp războiul de uzură, iar Trump vrea cu mare osârdie premiul Nobel pentru Pace și a amenințat Moscova cu ”nucleara” sancțiunilor secundare. Punerea lor în aplicare ar sufoca economic o Rusie surmenată militar într-un război pe un front uriaș, prea puțin controlabil in toto chiar și dacă ar sta demografic bine, iar nu catastrofal. În plus, Rusia nu face față tehnologic calității armamentului apusean și depinde masiv de exporturile ei de petrol, aur și diamante.  Pe care sancțiunile secundare le-ar putea pune pe butuci. Iată motivul pentru care Putin, căruia nu-i pasă de sângele vărsat, pare să fie cedat.   

Rusia a aflat că nu face față armamentului occidental nu doar în anii de război cu Ucraina ci, mai ales, în confruntarea dintre aviația israeliană, iar apoi cea americană cu apărarea rusească, antiaeriană, a Iranului, care s-a prăbușit instantaneu sub impactul bombelor și rachetelor statului evreu. Prin urmare, Rusia și China vor încerca să depășească actualul lor impas tehnologic și militar, prea greu de compensat de către arsenalele nord-coreene.

Dar faptul că taberele angrenate în acest conflict sunt pe cale de a capota și cerșesc pacea, prefăcându-se că și-ar mai dori nu încetarea focului, ci mulți ani de război, o ”pace” sub formă probabilă de conflict înghețat, pe care Trump o va parafa, nu înseamnă defel că ura mutuală va înceta.

Dimpotrivă, ea va continua să crească, să alimenteze dorința de vindictă, să pregătească terenul rundei următoare. Trump va oferi niște garanții de securitate cum nu se poate mai incerte și mai puțin credibile. Ucraina, aflată la capătul puterii după trei ani și jumătate de război pustiitor, care, deși i-a drenat mai puțin efectivele, de vreme ce au fost uciși de trei ori mulți ruși, i-a mânat mare parte din popor spre meleaguri străine și i-a secat mare parte din resurse, va accepta totuși garanțiile americane. Le va accepta și îmbrățișa, cu inima grea, în lipsă de ceva mai bun, în lipsă de altceva.

Europa, aflată în declin accelerat, într-o islamizare galopantă, într-o progresivă demontare a propriilor democrații și mai dependentă decât oricând de NATO și de ajutor american, va accepta de asemenea oferta, în speranța de a pune capăt coșmarului zilnic al spectacolului propriei neputințe, al propriei abulii, al propriei lașități și nevolnicii, ”compensate” de pretenții găunoase. Sunt pretenții de ”bine moral” care alimentează răul antisemit și islamist, în timp ce jinduiesc să li se acorde rolul de arbitru internațional, într-o lume în care europenii sunt tot mai disprețuiți de taberele beligerante și tot mai marginalizați.

Cât va dura pacea în Europa? Greu de spus. Probabil, până la ori până spre finele administrației Trump. Pentru că ambele părți se vor da de multe ori peste cap ca să nu supere Washingtonul și să nu provoace sancțiuni americane potențial mortale pentru cei pedepsiți cu ele.

Cât valorează garanțiile de securitate americane, pentru cazul în care ele vor exista, fie și doar teoretic? Zero barat. Pentru că nu se poate învesti nici mai vagă încredere în numele și semnăturile unor Trump și Putin. Mai grav. Nu se poate avea încredere în Statele Unite și Marea Britanie. Pentru că ambele țări au fost, împreună cu Rusia, cosemnatare în 1994 ale Memorandumului de la Budapesta și și-au încălcat sinistru propriile garanții date Ucrainei.

Ucraina se va agăța de ele, în lipsă de altceva, sperând în armele americane cumpărate, prin NATO, de europeni, dar ar face bine să nu se mai încreadă vreodată în SUA și în Vest, ci să se folosească din ultima noapte a urii și prima zi a fragilei păci de timpul alocat condiționatei independențe ucrainene, spre a se întări puternic; spre a-și oferi o industrie de armament ultra-performantă, inclusiv nucleară și o economie ușor de repus pe picior de război.

Bilanțul ultimilor ani e univoc. Ucraina a câștigat clar acest război în ciuda pierderilor sale teritoriale apreciabile. Aproximativ 20% din propriul teritoriu e controlat, pe moment, de ruși, dar imperiul lui Putin e un uriaș cu picioare de lut. Pe plan intern, împărăția țarului kaghebist e neperformantă, falimentară și dependentă de dictaturi – și ele perdante – precum cele de la Beijing, Fenian și Teheran. Taiwan e în siguranță pe următorii câțiva ani: eșecul Moscovei e salvarea democrației taiwaneze. De ce e vorba de un eșec, în ciuda cuceririlor Crimeei, Donbass-ului și unor părți din sudul Ucrainei de către ruși?

Pentru că acest război (pierdut de Putin, în fapt, în primele zile ale conflagrției din februarie 2022, când a ratat cucerirea Kievului) nu despre teritorii a fost, ci despre control totalitar. Iar Ucraina va continua să se bucure de independență. Poate chiar de mai multă decât ar fi avut dacă în 2008 Merkel și Bush nu luau la București poziția ghiocel în fața lui Putin și nu le blocau Ucrainei și Moldovei accesul în NATO.

Pentru că independența de acum va fi aproape integral rodul luptei eroice a Ucrainei (ajutate de occidentali), iar nu al descurajării operate asupra Rusiei de apartenența Kievului la Alianța Nord-Atlantică. Prin urmare credibilitatea militară a Ucrainei e naturală și nu împrumutată, ori dependentă de Vest. De acum încolo, armata ucraineană va fi cea mai puternică forță militară din Europa. Și pavăza ei principală. Ponderea Kievului în treburile europene va crește enorm. Va crește atât de mult, încât va alimenta visul rapidei întoarceri ucrainene în Crimeea la granițele Donețkului și Luganskului. Astfel încât se întrevede de pe acum ultima noapte de dragoste, întâia de război.