Despre leadershipul românesc și occidental și modele biblice

De ce scriu toate astea? Pentru că am ajuns să cred cu toată ființa mea în Dumnezeu. Cred în El cu râvnă, chiar dacă fără mari iluzii. În locul lor, nutresc convingerea fermă că Dumnezeu ne-a lăsat Cartea Cărților ca să ne îndrume către sensul vieții noastre și salvare chiar și când liderii, uituci, se rătăcesc și ne pierd și pe noi din vedere. Sau ne seduc și ne smintesc, înainte de a ne înfometa, înfricoșa, înfrigura și ucide.

Am terminat de scris, provizoriu, un amplu eseu despre zelosul profet Ilie și despre învățăturile biblice privindu-i pe conducători.

E un text inspirat, între altele, de blestemul liderilor de care au avut parte, în ultima sută de ani, românii. Am încercat să descopăr ce anume face din lideri unii buni, dar și conducători fanatici, unde sunt limitele iubirii (naționaliste) de popor și de ce nu e voința lui Dumnezeu ca națiunile să aibă lideri de felul unor Ceaușescu și Iliescu.

Popularitatea unor lideri nefaști

M-am întrebat, cum e posibil ca o majoritate a românilor să-și îndoaie genunchii în fața dictatorului și să-i pupe icoana, de parcă n-ar fi fost un tiran ticălos și criminal, care le-a omorât compatrioții și înaintașii prin frig, foame, frică și fanatismul securiștilor săi gata să omoare, ba chiar să tragă la grămadă în popor, doar ca să-l readucă pe satrapul comunist debarcat înapoi la putere?

Citeam, zilele trecute, oroarea, potrivit căreia 65% din români îl consideră pe Nicolae Ceaușescu un lider bun. Până și Ion Iliescu mai are fanii lui. Poate că acesta e secretul faptului că, la 36 de ani de la Revoluție, și la peste 20 de ani de la accesul în NATO, țara n-are o democrație funcțională.

De ce n-o are? Memoria scurtă, carentă, găurită e doar un răspuns. Unul neîndoielnic deficitar. Căci ținerea de minte a unui popor se cere întreținută de dascălii și de conducătorii săi. Memoria nu e de capul ei. Neuitarea unei națiuni depinde de învățătorii ei, de liderii care-i fac și o învață de bine pentru c-o iubesc. Și invers, de cei ce o smintesc. Dar și de popoarele care-și cinstesc reperele.

A nu aprecia reperele proprii

Românii i-au apreciat prea puțin pe ai lor. Pe un Caragiale, Culianu, Coposu, pe un Rațiu, pe un H.R. Patapievici. Pe ultimul, dascălul meu mult respectat de comunism contemporan american de tip woke, l-au înjurat, l-au insultat, l-au scuipat între ochi și l-au demonizat: ”Evreule!” i-au strigat furioși. ”Vina” lui imaginară? Descrisese în termeni duri, dar realiști, infamia ceaușismului, ticăloșia național-comunismului, mișelia securismului și halul în care toate aceste nemernicii apucaseră să pervertească largi segmente ale poporului român.

Horia Roman Patapievici ar fi putut fi mândru, ca veritabil credincios creștin ce e, de părelnica ”insultă” de ”evreu”, proferată la adresa lui, după cum am sugerat, cu ani în urmă, când ne-am văzu la o conferință ținută de el la Comunitatea Evreiască din București, pe tema originii neocomunismului corectitudinii politice.

Pentru că modul în care HR înțelesese, ca filosof, publicist, cărturar și dascăl al poporului român să-și învețe de bine comunitatea fusese prefigurat de textul Bibliei ebraice, în folosul poporului evreu și al lumii iudeo-creștine, dar și al democrațiilor liberale, cu mii de ani înainte.

HR a fost urmărit și persecutat de securiști nu sub Ceaușescu, ci sub urmașului cuplului dictator. Sub Ion Iliescu.

Am scris de multe ori despre liderul FSN/PSDR/PSD. Memorabile – căci perfect adevărate sunt considerațiunile celui mai important gânditor politic al românilor, profesorul Stanomir, un veritabil reper al românilor, în scrisul căruia n-am descoperit niciodată minciuni.

Cum s-au raportat românii, la începutul anilor 90, la Ion Iliescu? Și cine mai exact a fost Ion Iliescu? 

Un aparatcik? Da. Un comunist? Evident. Un criminal cu multe suflete pe conștiință? Absolut. Un tiran? Da, de trei ori da. A fost, desigur, între altele, toate acestea. Dar a fost mai ales liderul pe care-l așteptau, în covârșitoarea lor majoritate, românii, în mai 1990, după cum just relevă Ioan Stanomir într-un interviu publicat de Contributors, care merită citit și studiat.

Potrivit lui, ”Ion Iliescu a fost în primul rând un om politic care a creat un sistem și care a creat o țară. Sistemul politic pe care l-a creat sau recreat a fost cel al partidului-stat. Iar țara pe care a clădit-o este România post-comunistă. Longevitatea carierei sale, sigur, explică această caracterizare pe care ați evocat-o.  Este vorba, cred eu, de o capacitate de adaptare pe care au avut-o aproape toți membrii fostei nomenclaturi comuniste din Europa Centrală și de Est. Convertirea lui Ion Iliescu la democrație, cu ghilimele de rigoare, nu este diferită de aceea pe care au ilustrat-o colegii săi de generație din fostul lagăr comunist. Așadar, nu atât viclenie, cât capacitatea de a aplica postcomunism rețetele clientelare și strategiile de supraviețuire și de organizare din epoca comunistă...Ion Iliescu ai întemeiat un stat pe clientelism, pe cleptocrație și pe-inegalitate în fața legii...Constituția din `91 este gândită de Ion Iliescu pentru a permite constituirea unei puteri în aparență democratice, dar care să se sprijine pe ideea unui partid-stat...”

Ca aliat al ”Vetrei Românești, aliat al PRM, aliat al PSM, aliat al UNPR,” Ion Iliescu este omul care ”a împiedicat în mod deliberat orice tentativă de reformare a statului în direcția protejării proprietății private și a consolidării statului de drept”, mai relevă Stanomir. Cât privește resursele ”istorice” ale iliescismului, Stanomir amintește de ”simbioza” dintre Ion Iliescu și ”patrulaterul roșu”, în speță între el și ”Ilie Verdeț, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, domnul Gavra, toate aceste personalități. Să nu uităm că România Mare ca revistă apare imediat în toamna-iarna lui 1990 și este gândită ca un berbece împotriva opoziției democratice, odată cu recuperarea, reciclarea lui Eugen Barbu, Vadim Tudor, Ilie Merge.Cultul, mareșalului Antonescu, denigrarea regelui Mihai, antisemitismul abia voalat, tentativele de a strânge legăturile cu încă pe atunci Uniunea Sovietică, ambiguitatea strategică a României, toate acestea sunt parte a moștenirii lui Ion Iliescu”. Și tot el i-a dat lui Adrian Năstase, după cum just relevă profesorul ”posibilitatea de a clădi un stat cleptocrat și autoritar”.

În ce privește relația dintre poporul român și Ion Iliescu, profesorul Stanomir nu recurge la subterfugii: ”Românii, în 1990 l-au ales pe Ion Iliescu, respingând cu vehemență și cu ură oameni ca Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Doina Cornea, pe regele Mihai, pe Elisabeta Rizea sau pe Monica Lovinescu… sau pe Ana Blandiana. Iliescu, un președinte pentru liniștea noastră, un Ceaușescu fără Ceaușescu. Românii l-au dorit și l-au avut, iar fesenismul a fost, cel puțin în prima sa fază istorică, un ceaușism epurat de rătăcirile ceaușismului.” 

Merituosul autor al interviului e Lucian Popescu. I se cuvin laude pentru această discuție și profesorului Stanomir și, mai ales, autorului divin al Bibliei. Care a prefigurat, între altele, în figura proorocului Ilie, care sunt problemele majore ale conducerii unui popor ispitit rău s-o ia pe căi greșite. Ilie, un profet loial, care-și iubea Creatorul cu zel și ”râvnă”, n-a arătat mereu nici națiunii sale, nici Torei dăruite poporului evreu de către Dumnezeu, un atașament egal.

Cum se raportează elita politică românească la propriul popor?

Ce împart politicienii români compatrioților lor în afară de găuri în buzunarele golite de corupție, de oportunism pe pâine, de instrumentalizarea lui D-zeu și de o gândire magică?

Neștiință, fanatism, narative revizioniste: România e plină de o elită politică și culturală plină de idei glorioase și de râvnă pentru istorie și patriarhi, pentru biserică și credință. Chiar și neamul e menționat frecvent și vijelios, cutremurat și cutremurător, cu patimă, cu zel și foc. Dar adevărul (spus simplu și smerit) e ocultat, iar dreptatea e strâmbată, căci ”fără justiție n-aveam toată puterea”. Așa s-a ajuns să se repete permanent, între români, erorile de leadership comise de evrei în pustie, de la egoismul iscoadelor care ar fi preferat să-și asigure propria poziție privilegiată contrând, prin rămânerea în deșert, riscurile șansei la libertate și prosperitate a poporului în Țara Făgăduită, și până la ranchiunosul Core.

Care, ca extremiștii de stânga de azi, clama democrația, doar ca să-și asigure sieși un privilegiu nobiliar superior celui de care se bucura oricum, ca levit. La fel ca extrema stângă albă, woke, de peste ocean.

Rita Hanes amintea într-un articol recent, indirect, despre smintelile liderilor occidentali actuali. Ei nu-l iubesc, ca Ilie, pe Dumnezeu, dar se dau ”patrioți” fără să fie cu adevărat, crima lor actuală, postmodernă, fiind protejarea ”democrației” de propriul popor. Care se revoltă din pricina lipsei lui de libertate și ar vrea să scape de o elită politică ticăloasă, alegând altceva decât îi permit conducătorii.

Rita Hanes îl convoca la bară pe filosoful francez Pierre-Henri Tavoillot care, aristotelician, afirma că democrația e un „ménage à trois” între trei parteneri esențiali : ”demos-ul” (poporul), cratos-ul (puterea efectivă a statului) și dreptul (sau legea și justiția). Democrația, scrie ea, trebuie să mențină un echilibru între acești 3 piloni ”fără ca vreunul să fie abuziv. Fără putere, statul e slab și neputincios”. Fără lege, apar abuzurile și libertatea poate fi încălcată de majoritate; fără popor, legile își pierd legitimitatea și se instalează o tehnocrație rece”. Perfect adevărat.

Ce înțeleg mai puțini este că, dacă sursa autorității legii nu este Dumnezeul unic și etic al Bibliei, legea nu e lege, căci poate fi desconsiderată. Și întoarsă pe dos. Căci n-are singura autoritate capabilă să-i confere respect. Dreptul, ca în România comunistă și iliescistă, nu mai e, în acest caz, drept, iar justiția este strâmbă, poporul fiind pierdut. Așa cum e pierdut dacă liderii, mânați de râvna lor, îl pedepsesc excesiv.

Asta e istoria legionară, antonesciană, comunistă și postcomunistă a României. Asta a fost istoria Germaniei naziste. Și asta începe să fie și istoria Occidentului antisemit de astăzi.