Pisica din campanie. Ce rămâne după ea? Ce va fi cu noi, apoi?

Nu mi-a căzut niciodată mai greu să trag linia și să zic: bine, dar ce-mi rămâne să fac?

Împrejurările

A fost o campanie electorală unică, într-un moment singular, după alegeri prezidențiale anulate de a ajuns nația în gura lumii bune, într-o țară altfel, pentru o funcție ca puține altele în lume, într-o democrație eșuată, cu o presă nu mai puțin defectă decât mai toate celelalte, europene și americane, din democrații și ele oarecum defecte. Și cu niște candidați cu ochi și sprâncene, dar nu tocmai aleși pe sprânceană.

În asemenea împrejurări, e greu de tras concluzii valabile. Dar unele momente ieșite din comun îmi par a fi definitorii și în măsură să rămână în memoria și conștiința noastră.

Nu mi se par remarcabile nici contraperformanțele puciștilor corupți din 2012, care s-au umplut iar de ridicol. Ori absențele sistematice de la dezbateri ale celui pe care mulți l-au catalogat ca spion al Rusiei. În fond, disprețul față de popor îi caracterizează nu doar pe ariviști, ci și pe extremiști. Ba și slugile unor stăpâni aparent imbatabili, judecați de lacheii lor ca mari și tari, îi cred pe argații unor politicieni mai modești ca nefiind de demnitatea lor.  Așa că îi privesc de sus și îi consideră pe toți, cu superbia aferentă, irelevanți.

N-am acordat excesivă atenție nici incompetenței politice externe strigătoare la cer a unei candidate pe care aș fi susținut-o, vai, și de această dată, dacă ar fi fost în competiție cu secu-legionarul de serviciu, dar care, în final, s-a gândit să instrumentalizeze Biblia, ca s-o folosească drept sculă și martor în suișul ei spre Palatul Cotroceni. Ce scârbă mi-e.

Și nu, nu e vorba doar de apoteotica îngâmfare a celui pe care gurile rele l-au poreclit Plicușor sau Mucușor Ban, pentru care semețul candidat s-a scuzat la cerere cu jumătate de gură, dar nu mai puțin arogant decât în clipa în care manifestase dispreț față de electoratul rivalilor săi. Un electorat pe care ar fi vrut să-l știe parcat pe vecie în teșchereaua lui.

Ce m-a descumpănit?

Niciodată n-am văzut mai multă schingiuire a limbii române decât agramați, mai mult ignoranță morală și politică, mai redusă cantitatea de informație necesară despre ceea ce contează cu adevărat într-o președinție, mai ample carențe în dezbateri pe programe și intenții relevante pentru funcția la care se candida, mai mulți nervi pe cei cărora nu le cedai din prima la recomandările lor electorale, frecvent inepte și iresponsabile.

Dar nici cu mine nu m-am înțeles. Propria mea conștiință mi-a dat mai mult de furcă, decât oricând. Niciodată nu m-a destabilizat mai rău. Să-mi pot oare permite să contrazic atâta lume bună? Un Papahagi? Un Pleșu? Ba chiar și-o Blandiana? N-au apelat oare pe drept cuvânt și ei, și alții, la ”rațiune”, cerându-mi ”votul util”, pentru răul prezumtiv ”mai mic”?

Dar niciodată n-am auzit mai multe apeluri iraționale la o rațiune care ar fi cerut ca votul zis ”util”, al celor cu șanse de a accede în turul doi, să fie determinat pe bază de sondaje fiabile. Care însă, cum s-a dovedit în repetate rânduri, nu există. În timp ce sondajele false abundă. Pentru că sunt menite să elimine din cursă candidații cu adevărat independenți și reformiști, potențiali periculoși cu adevărat sistemului a cărui schimbare o vrea neapărat electoratul.

Și totuși. Despre orgoliul perdanților

Și totuși, argumentul de autoritate este tare chiar și când știi că nu e valid. Cum să îndrăznesc să mă opun atâtor influenceri, atâtor oameni de bine, reprezentanți de frunte ai obștii și ai elitei culturale? Și totuși. Mi-am amintit că mulți dintre ei au același sensibilități și vulnerabilități ca noi toți. Și noi toți riscăm să sucombăm presiunilor de  grup. În plus, invidia prea adesea ne mănâncă. Nu puțini preopinenți sunt niște politicieni ratați, care, fie și doar subconștient, își doresc eșecul colegilor lor la fel de competenți și de onești ca ei, ca nu cumva să reușească unii, comparabili profesional cu ei, acolo unde ei înșiși au dat chix.

Și totuși. Există și un orgoliu al perdanților. Nu m-a apucat oare pe mine? Nu vreau oare să mă arăt în stare să pierd pe mâna mea, orice vor spune alții? Nu-mi doresc poate să mă disculp apoi, arătând cu degetul spre o elită prezumtiv netrebnică și lașă, care nu e în stare să-l descopere și să-l susțină pe singurul candidat cu adevărat valabil, onest și competent?

În fond, și el a greșit, s-a arătat insuficient de stăpânit, într-o campanie în care i se cerea, în mod absurd, să fie nu doar la mare distanță în fața celorlalți, ci și calm, genial, impecabil.

Despre dorințe, frivolități și perplexități

Mai nimeni nu e la adăpost de felurite vanități. Se înțelege că nici eu. Iar teoria mimetică a lui Rene Girard ne lămurește cu privire la variile neajunsuri ale dorințelor noastre. Pe care le formează, prin imitație, presiuni ale societății.

Or, dacă modelele și elitele prezintă carențe majore, oare ce dorințe electorale ne vor îndemna să adoptăm, pentru că ele le prețuiesc? Proaste, de bună seamă. Iată logica și intuiția unei părți a plebei care, nemaiavând încredere în elite, a ștampilat în masă schimbarea extremistă.

Mai grav. Dorințele ( de Rolls Royce și de Maserati, ca iubita să ne iubească neapărat nesfârșit mai mult decât pe oricine, oricând, sau ca unul sau altul dintre candidați să câștige) ajung să ne paraziteze. Pentru că se reifică. Pentru că își sabotează împlinirea. Pentru că, induse de mimetism, devin atât de puternice și obsesive, încât fac totul ca să nu se materializeze, astfel încât ele, dorințele noastre devenite obsesie, să ne supraviețuiască, știut fiind că ar muri, odată ce s-ar împlini.

Ne lămurește Kafka

Într-o povestire de 4 paragrafe, intitulată ”Respingerea”, Kafka ne descrie cum ne comportăm când, nefiind noi destul de nobili și de bogați, de bine îmbrăcați și de gigea, fata pe care am agățat-o pe stradă ne trimite la plimbare, deși avem dreptate să considerăm că nici ea nu pare chiar cine știe ce. Întrucât avem dreptate și ea și noi, plecăm fiecare în drumul nostru, ca nu cumva să realizăm câtă dreptate rezidă în criticile tuturor.

Kafka ne amintește și de deșertăciunea victoriei (În ”Note pentru domnii călăreți”), de care învingătorul cu siguranță se va căi, înaintea ca Cerul să-l pedepsească pentru biruința lui.

Iar pentru uzul electoratului, tot el a scris o ”Mică fabulă”: ”aoleo, zice șoricelul, lumea se îngustează pe zi ce trece. La început a fost atât de largă, încât m-am temut, alergam mai departe și mă bucuram că vedeam în fine, în depărtare, ziduri de-a dreapta și de-a stânga, dar aceste ziduri se apropie atât de vertiginos unul de altul, încât am și ajuns în ultima cameră, iar acolo, în colț, se găsește capcana în care mă reped”. ”Nu trebuie decât să-ți schimbi direcția alergării”, spuse pisica și îl devoră”.

Mica rozătoare națională păruse gata să se arunce, în toamnă, între colții motanului Georgescu. Dorindu-și prea mult schimbarea, nu fusese în stare să-și mai schimbe direcția. Iar acum? I se va arăta iar pisica? Va deveni pliculețul ei, pentru că nu ascultă de sfaturile bune ale celor care îi vor binele, iar nu să se lase mâncat?

Bun, bine, dar eu cu cine votez? Cu persoana despre care am mai multe motive să cred că nu-mi va vinde țara decât despre ceilalți candidați, vădit corupți sau incompetenți. Cu cine vreau și sper că îmi va fi în următorii ani conștiința împăcată, ca să pot trăi cu ea înainte de voi vedea pisica.