Un Pontificat controversat. Și un Pontifex pentru liniștea inamicilor creștinismului?

De morți numai de bine, desigur. Altfel decât în partea întunecată a istoriei ei, în special medievale, Biserica Catolică a făcut mult bine (mai ales în epoca lui Ioan al XXIII-lea și a lui Ioan Paul al II-lea). Și acum face mult bine în lume. La fel fac nenumărați credincioși catolici. Ținem la ”de mortuis nihil nisi bene“? Ținem.

Dar niciodată în răspăr cu adevărul

Teroriștii islamiști ai Hamas și ai Hezbollah îl plâng oficial pe defunctul lider al Vaticanului și al Bisericii Catolice. Moartea Suveranului Pontif ar fi ”stins o voce chemând la pace și demnitate umană, apreciată de mulți palestinieni, deși majoritatea lor e musulmană, iar nu creștină”, se afirmă într-un comunicat oficial al Hamas.

La Vatican se expusese, de Crăciun, un bebeluș Iisus. Dar nu cu figura lui Ariel, sau a frățiorului său de aproape un an, Kfir Bibas, omorâți de teroriștii Hamas împreună cu mămica lor și trimiși înapoi, în Israel, de unde fuseseră răpiți, iar apoi sugrumați de islamiști, cu scăfârliile sparte, ca să pară că ar fi fost zdrobiți de un bombardament al statului evreu.

La Vatican, pruncul Iisus fusese ”împodobit” cu un keffiyeh, simbolul celor care cer exterminarea poporului din care făcuse parte Iisus, și încearcă să transpună revendicarea prin genocid. Și prin masacre de felul celui de la 7 octombrie 2023, în urma căruia întreaga familie Bibas se trezise captivă, la teroriștii islamiști, între palestinienii cu keffiyeh din Gaza.

Între alegerea unui nume și renumele de adulat de către teroriști

Papa Francisc începuse bine la Vatican (alegându-și un nume de ”sărăcuț al lui Dumnezeu”, ca să amintim de Kazantzakis) dar a sfârșit bizar. Moartea sa de Paști, provocată de o comoție cerebrală, alimentează teorii ale conspirației, între care una antiamericană. Una potrivit căreia, perfect convenabil inamicilor Americii, de vină pentru plecarea dintre cei vii a Papei n-ar fi fost corpul masiv slăbit de boală al Suveranului Pontif, soarta, sau, last but not least, Dumnezeu, combinată cu senectutea clericului romano-catolic, ci: J.D. Vance. Cu care Papa s-ar fi ”certat” chipurile, în ajunul comoției fatale.

Da. Papa criticase politica de combatere a imigrației ilegale amorsate de administrația Trump-Vance. Dar în epoca rețelelor sociale, minciuna și propaganda antisemită și antiamericană, anti-democratică și anti-iudeocreștină se răspândesc cu iuțeala fulgerului și smintesc nu mult mai lent. Agenția de presă a Vaticanului a difuzat imaginile video ale scurtei întrevederi foarte respectuoase dintre Papă și Vance, în cursul căreia s-au oferit cadouri. Nici vorbă de vreo ceartă. Dar fake-news-ul circulă totuși, intens.

Față cu dușmanii creștinătății. Și ai evreilor

Înaintea domniei islamiștilor, orașe creștine ca Betleem-ul aveau în Țara Sfântă o populație creștină de 80%. Acum vreo trei decenii. Înainte de edificarea Autonomiei Palestiniene prin Acordurile de la Oslo. Acum, după trei decenii de conducere cu keffiyeh, Betleemul mai are un segment de populație creștină, arabă, de aproximativ 10%.

Singurele orașe din Orientul Mijlociu a căror populație creștină crește, sunt ale Israelului. Orașele statului evreu, cel guvernat de israelieni, despre care propaganda antisemită (mai ales islamistă și de stânga) afirmă că ar comite un ”genocid”. Orașele unui stat evreiesc, pe care domnii cu keffiyeh recrutați de Hamas, care sunt civili doar când atacă bebeluși evrei și le violează ori le decapitează mamele și tații, vor să-l șteargă de pe hartă, cum cere și stăpânul Hamas, ayatolahul Khamenei, liderul teocratic, islamist, al regimului de la Teheran.

Nu l-am auzit prea des (sau vreodată) pe defunctul șef al Bisericii Catolice să deplângă apăsat dispariția comunităților creștine din Țara Sfântă, din Siria și Irak, din Orientul Apropiat, din Asia și Africa.

L-am auzit în schimb pe acest Suveran Pontif extrem de politic subliniindu-și uluitoarea înțelegere pentru teroriștii islamici asasini ai artiștilor de la Charlie Hebdo, imediat după baia lor de sânge.

Un Papă politic

Rămâne de evaluat ce-a adus Francisc în rest. După dispariția sa din viață, s-a remarcat puținătatea celor care se arată mulțumiți cu adevărat de pontificatul iezuitului, masiv influențat, în tinerețe, de teologia (de tendință) marxistă a eliberării.

Extrema stângă e iritată de insuficiența reformelor lui postmoderne, a faptului că Biblia n-ar fi fost invalidată complet, căsătoria nefiind admisă decât perechilor heterosexuale, în timp ce cuplurile homosexuale trebuie în prezent să se declare mulțumite cu o ultramodernă binecuvântare. Progresiștii radicali strâmbă din nas și pentru că Papa Francisc n-a îndrăznit să ridice femei decât la rangul de diaconițe, în răspăr cu Timotei I, 3, dar nu și să le hirotonisească în calitate de preotese, de cardinale și în poziția de arhiepiscop.

La antipod, mulți, inclusiv extremiștii de stânga, îl laudă după moarte pentru că nu și-ar fi ales degeaba numele de Francisc, ci, în memoria sfântului din Assisi, s-ar fi dedicat schimbării climatice, săracilor, celor lipsiți de putere și imigranților ilegali, că ar fi renunțat la însemne ale puterii ca Papa-mobilul și ar fi contribuit la elucidarea cazurilor de abuz sexual din bisericile romano-catolice. Ar fi combătut risipa și, sub el, ar fi crescut la 1,4 miliarde numărul credincioșilor catolici, reprezentând aproape o cincime din populație.

Că acest număr a scăzut draconic în Germania, țară în care i se reproșează lui Francisc că n-a acordat mult mai multe drepturi femeilor și homosexualilor, iar Biserica Catolică n-a devenit și mai mult un partid politic neo-marxist, decât este acum, nu amintește azi mai nimeni. Doar un ziar de stânga, ca Washington Post deplânge faptul că Francisc a refuzat repetat și obstinat ”să condamne sângerosul jaf teritorial efectuat de Rusia” (lui Putin, nota mea). în fapt, Papa elogiase ditirambic ”marele imperiu rus”, cerându-le tinerilor Rusiei lui Putin să nu-și ”uite” marea moștenire (imperială) a Rusiei mari, a ”marii mame Rusia”.

Un Papă irascibil. Dar patriot? În slujba progresului? Al istoriei?

Le Monde, de la Paris, alt ziar care nu poate fi bănuit de liberalism conservator sau înclinații de centru-dreapta, deplânge mai nou că argentinianul Bergoglio, devenit Francisc, ”admitea că are un caracter coleric”.

Dar oricât ar fi fost de înfocat patriotismul său, ”e remarcabil” că Bergoglio n-a găsit  timp, ca Papă, să-și viziteze vreodată patria, Argentina, în care a fost acuzat că s-a dat cu dictatura Videla și a devenit delatorul unor preoți prigoniți de regimul juntei militare. Cum nota ziarul argentinian La Nacion, din Buenos Aires, refuzul Papei de a-și vizita țara de baștină nu se poate explica invocându-se lipsa lui de timp.

Căci într-un deceniu de pontificat, Papa a efectuat aproape 50 de vizite externe în 66 de țări.

S-ar putea obiecta, desigur, că, globalist de stânga fiind, Papa Francisc nu iubea statele naționale și o considera și pe a lui, în consens cu fondatorul forumului economic de la Davos, Klaus Schwab, caducă.

Dar atunci se pune întrebarea de ce a iubit el mai mult decât alte state reale, pe cel palestinian, pe care n-a precupețit nici un efort să-l recunoască, în pofida caracterului problematic al demersului? După cum scrie ziarul arab, Al Quds, prosternat în memoria Papei, Francisc e de elogiat (și ”și-a cucerit locul în istorie”) pentru că l-a recunoscut oficial în 2015. De ce? Poate pentru că acest stat nu există? Sau pentru că voia neapărat să intre în istorie? Cert e că replica sa la cel mai amplu masacru antisemit din istoria de după Holocaust s-a dovedit execrabilă. A refuzat, luni la rând, să condamne măcelul și violurile în masă, precum și răpirile comise de teroriștii islamiști și antisemitismul. În schimb i-a dat lecții președintelui israelian Herzog, învățându-l, de la mare distanță și de foarte sus, că ”nu e voie să răspunzi la terorism cu terorism”, după cum relevă Times of Israel. De parcă israelienii, în ciuda dezavantajelor din campania militară reprezentate de renunțarea la asaltul-surpriză, nu i-ar fi anunțat pe civili să părăsească zonele implicate în lupte, înaintea unor raiduri. Afirmând că inima lui ar fi ”sfâșiată” de priveliștea ”dezbinării și urii” din ”Țara Sfântă”, Papa n-a fost în stare să identifice clar agresiunea islamistă, cum nu dorise s-o articuleze răspicat și s-o condamne nici pe cea rusă.

TOI relevă și modul sinistru în care acest Papă, ”deplângând” pasămite ura din regiune, a citat replica din Noul Testament care a justificat, din unghiul multora, antisemitismul creștin, în speță ura pe evrei. Replică, potrivit căreia ”voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru! El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, el vorbeşte din ale lui, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii!” În acest duh al urii a cerut și o investigație a faptelor israeliene din Gaza, dacă nu cumva constituie un ”genocid”. De parcă populația fâșiei Gaza nu s-ar fi înzecit în ultimii 80 de ani.

Da, pontificatul acestui Papă n-are egal în istorie. Și în istoria Bibliei, pe care a amendat-o, corectându-l pe Dumnezeu în privința pedepsei capitale, pe care Papa, în răspăr cu Sfânta Scriptură, a abolit-o. Pentru că desconsidera ceea ce numea ”legea” din Tora.

Nu știu de ce nu mă pot împiedica să mă gândesc că, în această epocă a revoluțiilor geopolitice, mare nevoie are globul pământesc de orientare și, deci, de lideri morali, rezonabil, responsabili, de la Washington la Moscova și de la Vatican la Teheran.