Scriu zilnic, de ani de zile, despre subiecte de groază. Cum ar fi de pildă invazia și tentativa de genocid a Rusiei în Ucraina.
Dar nimic nu m-a șocat ca protestele zise, eufemistic, ”pro-palestiniene”, (când de fapt sunt teroriste, pro-islamiste și antisemite), care au mutilat metropolele și universitățile de elită americane și occidentale, după masacrul comis de teroriști palestinieni în Israel, la 7 octombrie 2023.
Am spus și repet. Nu orice critică la adresa guvernului israelian e antisemitism. Și nici orice indispoziție, aversiune sau ostilitate iscate de un evreu din aceleași motive pentru care e detestat reprezentantul oricărui neam sau credinciosul oricărei religii.
Antisionism? Sau antisemitism?
Acestea fiind zise, e clar: nimic nu ne marchează epoca mai groaznic decât antisemitismul. Cum au evidențiat amploarea și virulența manifestațiilor antisemite generate de un masacru terorist, genocidar și antisemit, acolo unde învață elita de mâine a superputerii și a Occidentului. Ele ne-au ștampilat timpul indelebil.
Dincolo de susținerea acestor proteste ”antisioniste” (alt eufemism, căci e vorba de cel mai crud antisemitism, unul de care nu sunt străine nici varii ”atitudini critice față de Israel” ale intelectualilor de stânga, întrucât pun în discuție doar dreptul evreilor la țara proprie), nimic nu m-a copleșit traumatizat și întristat ca tăcerea consimțitoare și complice a unor formatori de opinie din elita europeană și americană.
Am descoperit, între ei, nu doar profesori ”democrați” de la varii universități americane, ci și creștin-democrați români, iuți în a înfiera dur și just crimele Rusiei, pe putiniștii ziși (din nou eufemistic) ”suveraniști”, ori erorile administrației Trump, dar foarte reticenți și prudenți în a ridica din sprâncene la excesele antisemite. Mai ales la cele mascate ca ”antisionism” în publicațiile apusene, în ieșirile ”influencerilor” români sau străini deplângând un inexistent ”genocid” în Gaza, în declarațiile apărătorilor unor propagandiști ai terorii antisemite și ai radicalismului progresist din SUA și din Vest.
Și pe pagina mea de Facebook s-au aciuiat comentatori vomitivi. Care au importat pseudo-argumentele avansate de extremiști de stânga americani în apărarea, de expulzarea din SUA, a unor activiști străini adepți ai Hamas. Revendicând scutirea lor de pedeapsa retragerii vizelor pentru fapte incompatibile cu statutul lor de ”studenți”, ori de oaspeți ai statului american, extremiștii antisemiți de stânga, mari promotori ai cenzurării dreptei, culmea, invocă dreptul propagandiștilor genocidului antisemit la ”liberă exprimare”.
Acești inși nu pot fi bănuiți de incultură sau prostie. De antisemitism însă pot fi suspectați. Pentru că dacă n-ar nutri o maladivă ură pe evrei, ar înțelege lesne că atitudinea lor (în opinia mea dementă, psihotică sau isterică) e profund dăunătoare tuturor idealurilor cărora pretind că le slujesc: democrației, libertăților, păcii, drepturilor omului, misiunii contracarării antisemitismului, rasismului și intoleranței religioase, a căror încălcare a mai iscat, sub Hitler și naziști, un genocidar război mondial.
Cartea lui Douglas Murray
La Universitatea Columbia, la care predă Mircea Cărtărescu, istoricul și scriitorul creștin, britanic, Douglas Murray, unul din cei importanți intelectuali publici ai contemporaneității, a fost invitat să-și prezinte, la patru aprilie curent, noua carte. Volumul se intitulează “On Democracies and Death Cults: Israel and the Future of Civilization”. /Despre democrații și forme de cult al morții: Israelul și viitorul civilizației”.
Tema cărții, spus pe scurt, e antisemitismul. Și anume, cel de stânga, occidental. Acest antisemitism frecvent negat și cosmetizat ne pune în pericol civilizația iudeo-creștină. O face cu o intensitate amintind cu atât mai fatal de ura nazistă pe evrei, cu cât și hitleriștii, și ultra-progresiștii neo-marxiști sunt în egală măsură promotori de ideologii și de politici identitare. Și, în același timp, partizani ai ”salvării” lumii iudeo-creștine prin nimicirea ei.
Iată ce răspunde întrebării legitime și tulburătoare pe care și-o punea Douglas Murray, la 4 aprilie, într-un comentariu semnat în New York Post: ”How did young people go so wrong they cheer killers and rapists of Hamas?”: ”oare cum de s-au putut înșela niște tineri în așa un hal, încât să-i ovaționeze pe ucigașii și violatorii Hamas?”.
Te-ai fi putut aștepta ca niște tineri occidentali să reacționeze ”la bande de violatori ai tinerelor de la un festival de muzică rave susținând victimele, iar nu pe făptașii înarmați”, notează, pe bună dreptate, Murray.
Care observă, cu perfect îndreptățită uimire, bizareria faptului că, deși ar fi fost lesne și normal ca tinerii din elita universitară americană să ia partea victimelor, s-a întâmplat exact pe dos: studenții și tovarășii lor islamiști i-au aclamat și proptit nu pe tinerii agresați sexuali, torturați, violați și căsăpiți cu maceta, împușcați, arși de vii ori decapitați cu baioneta, ci pe torționarii, violatorii și asasinii lor.
De ce s-au raliat acești studenți ”monștrilor care inspectau rândurile de morți spre a descoperi persoane încă vii, de omorât, ori de răpit, de furat familiilor lor”, după cum îi descrie, pe drept cuvânt, Douglas Maurray?
Scriitorul britanic reproduce o scenă reală, istorisită de o persoană supraviețuitoare a festivalului Nova. Care a văzut ”o tânără aflată în genunchi în fața unei bande teroriste, țipând că nu vrea să moară, în timp ce teroriștii dezbăteau dacă s-o asasineze sau nu. Înainte ca unul dintre ei s-o împuște în față”. Și el se întreabă: ”e oare greu, după o asemenea atrocitate, să alegi tabăra de partea căreia să fii?”
”Pentru mine nu e”. Spune Murray.
Nici mie nu mi-ar fi greu, în condițiile date, să-mi aleg tabăra, chiar dacă, precum Murray, n-aș fi evreu. Nici pentru milioane și zeci de milioane de oameni normali. Evrei, sau neevrei.
Și atunci? ”Un număr alarmant de alți oameni, în special tineri, au ales (totuși) tabăra cealaltă”, se jeluiește, pe drept, Douglas Murray, amintind că, între ostaticii victimizați de teroriștii islamiști din Gaza se află și americani ca Edan Alexander. Ori Hersh Goldberg-Polin, tânărul asasinat de teroriștii islamiști ai Hamas în captivitate. După ce îi amputaseră mâna.
Cu toate acestea, mulți studenți din SUA s-au raliat extremiștilor palestinieni care i-au răpit, îi înfometează și îi schingiuiesc pe ostatici, inclusiv pe cei americani, zi de zi. Și care, nu-mi iese din cap, au sufocat bebeluși evrei cu mâinile goale, pentru ca apoi să le spargă capul, ca să pară că ar fi murit într-un bombardament israelian.
Nu puțini ”legitimează” aberant această opțiune pro-teroristă, justificând-o prin presupuse ”acțiuni israeliene” la care s-ar riposta și protesta. De pildă printr-un presupus ”genocid”, o așa-zisă ”exterminare în masă”, în fapt inexplicabilă, de vreme ce, în răspăr cu orice genocid, populația prezumtiv supusă lui, în Gaza, în loc să scadă, s-a înmulțit.
Or, primele acțiuni efectuate întru organizarea de proteste anti-israeliene se plănuiau și prindeau contur la Columbia înainte de masacrul de la 7 octombrie 2023. Precum și a doua zi, când israelienii încă mai încercau să-i elimine din țară pe teroriștii invadatori și erau departe de vreun ”bombardament” chipurile ”criminal” sau ”genocidar”.
O radiografie clară
Diagnosticul pus de Douglas Murray, care evidențiază și ajutorul acordat de aceiași protestatari unor activiști străini ca Mahmoud Khalil, purtător de cuvânt al CUAD, o organizație urmărind distrugerea civilizației occidentale, este cum nu se poate mai exact. Antisemiții au înțeles locul central al Israelului pentru întregul Occident și încearcă să-l distrugă.
Iar eu am reliefat în repetate rânduri de ce. Pentru că Biblia evreiască, având în centrul ei pe Dumnezeu și Decalogul său, constituie inima civilizației iudeo-creștine. Întrucât Dumnezeu cel nevăzut nu poate fi ucis decât în texte ca ”Știința veselă”, a lui Nietzsche, se încearcă exterminarea literală a poporului său, care există în carne și oase. Și care trăiește, mai numeros, liber și puternic decât oricând în ultimele milenii, în țara lui.
Sunt evreii mândri de această țară din cenușă renăscută? Evident. Cu atât mai mult cu cât îi apără, potențial, oriunde s-ar afla. Dar, în ciuda centralității sale pentru universul democrațiilor occidentale și pentru lumea spirituală, politică și morală, creștină, Israelul e un stat mic. Și are, vai, cu atât mai mulți dușmani, cu cât sunt mai mândri evreii de patria lor.
Distrugerea acestui stat le pare inamicilor săi antisemiți la îndemână și un prim pas la fel de necesar nimicirii lumii iudeo-creștine, cum i s-a părut lui Hitler că e obligatorie exterminarea evreilor, ca premisă a instalării Reichului său de 1000 de ani.