Iluzii în politica externă americană: Trump și dușmanii lumii libere

Când premierul israelian Netanyahu se va întâlni la 4 februarie cu președintele SUA, Trump, ar fi bine ca niciunul dintre ei să nu-și facă iluzii. Ar fi util să contemple adevărul, privindu-l drept în ochi.

Adevărul e că revenirea unor ostatici, prea puțini, în schimbul sutelor de teroriști palestinieni și actualul acord de încetare a focului n-au rezolvat marea problemă. Nici cea americană, marcată de cei șapte cetățeni ai SUA luați ostatici la 7 octombrie 2023, nici cea israeliană.

Această mare problemă e disuasiunea

Ea ține de capacitatea Vestului, a SUA, a NATO și a Israelului de a-și descuraja inamicii. Nimic nu ilustrează mai clar slăbiciunea superputerii și disprețul teroriștilor islamici și ai aliaților lor iranieni, ruși și chinezi față de SUA și față de administrația precedentă, decât impotența manifestată de coruptul regim Biden în incapacitatea lui de a-i elibera măcar pe ostaticii americani ținuți captivi de jihadiștii Hamas și ai Jihadului Islamic.

Nici amenințările lui Trump cu ”deschiderea porților infernului”, dacă ostaticii nu sunt eliberați înainte de accesul său la Casa Albă, n-au funcționat decât foarte parțial.

Spectacolul neputinței Statelor Unite și al forței teroriste e ilustrat de americanii încă ostatici în Gaza. La 31 ianuarie 2025, aceștia erau Edan Alexander, de 20 de ani, Itay Chen de 19, Sagui Degel Chen, de 35, Gad Haggai, de 73 de ani, ucis de teroriști, al cărui trup continuă să fie ținut însă ostatic, ca și al soției sale, Judi Weinstein (activistă pentru pace pro-palestiniană), apoi Omer Neutra, ucis și el, la 22 de ani, dar rămas și el ostatic, trupește, precum și Keith Segal, de 65 de ani, răpit cu soția sa, Aviva, eliberată la 26 noiembrie. Soțul ei Keith e unul dintre cei 7 ostatici americani a cărui eliberare o anunțase Hamas, în timp ce compatrioții săi rămân, vii sau morți, ostatici, în captivitatea teroriștilor.

Ceilalți ostatici. Și tratamentul rezervat lor de palestinieni

Împreună cu Keith a revenit în prim planul atenției internaționale familia Bibas, răpită și schingiuită de teroriștii islamiști timp de aproape 500 de zile.

Hamas a declarat că-l va elibera sâmbătă, între alți câțiva ostatici, pe Yarden Bibas, tatăl copilului Kfir, bebelușul familiei Binas, răpit împreună cu mama și tatăl lui la 7 octombrie 2023. Fratele lui Kfir, Ariel, avea patru ani când a fost răpit de teroriștii islamiști palestinieni din Hamas și Jihadul islamic. Kfir avea doar nouă luni.

Au trecut de atunci 484 de zile. Nu se știe ce e cu cei doi copii mici luați captivi și torturați în tot acest răstimp de teroriștii islamiști interpuși ai Iranului. Un video circulând după răpire o arăta pe mama copiilor, Shiri, total îngrozită de teroriști.

Hamas a mai făgăduit eliberarea ostaticului israelian Ofer Kalderon. Și a promis, totodată, că nu se vor repeta scenele de haos și de teroare care au însoțit recentele eliberări de ostatice.

Mesajul scenelor de haos

Acele scene de sălbăticie din Gaza reamintesc cât de slab s-a dovedit Occidentul, reprezentat de Israel, în ultimul an și jumătate, iar popoarelor civilizate și oamenilor care nu și-au pierdut încă uzul rațiunii, cu cine au de-a face statul evreu și democrațiile liberale.

E vorba, cum sugera recent un editorialist israelian, de o populație palestiniană a fâșiei de două milioane, care, în majoritate, nu e alcătuită din ”nevinovați”, cum pretind stânga apuseană și instituțiile internaționale subordonate islamismului din rațiuni ideologice, menite să-i prezinte pe evrei (și Vestul) ca ”răi”, ”colonialiști”, ”imperialiști” și ”genocidari”.

Populația enclavei e compusă în mare parte, potrivit sondajelor, din susținători ai terorismului. Ba chiar, din nefericire, din susținători entuziaști ai atrocităților teroriste.

Aceasta e, din nefericire, realitatea fâșiei Gaza. Reeducarea acestei populații, un proces laborios, care va necesita ani și decenii, iar nu doar patru ani de administrație Trump, oricât de binevoitoare ar fi, e condiția sine qua non a oricărui aranjament durabil de pace în regiune. Iar această reeducare întru pace nu va avea loc, evident, sub conducerea Hamas.

A pune capăt acum războiului din Gaza va amplifica susținerea entuziastă a terorismului. Căci va da teroriștilor șansa de a se considera învingători, de a se menține la cârma fâșiei Gaza, probând eșecul țelurilor războiului de apărare israelian.

Pe cale de consecință, va crește vulnerabilitatea Israelului și a lumii libere va deveni în măsura în care teroriștii vor considera că măcelurile de felul celui de la 7 octombrie sunt vădit și comensurabil profitabile, oricât de mult ar fi costat.

Pe termen lung, terorismul va apărea ca metodă de luptă rentabilă și se va impune în fața respirației scurte a unui Vest slab și abulic.

Această impresie s-ar impune cu și mai multă vigoare în cazul în care SUA cred că pot impune acum crearea unui stat palestinian, indiferent sub conducerea cui. Pentru că, dată fiind voința actuală a unei populații seduse de extremism și terorism, niciuna n-ar avea forța de a se impune pe termen mediu și lung în afara celei jihadiste.

Netanyahu între ciocan și nicovală

Actuala conducere israeliană nu-și face, probabil, mari iluzii. E prea aproape de Gaza și de Cisiordania, ca să nu știe ce sentimente sunt prevalente în fâșie ori în rândul populației palestiniene, în Iudeea și Samaria, după ani și decenii de îndoctrinare islamistă și de îndobitocire prin manualele pro-teroriste ale UNRWA, plătite de contribuabilii europeni.

N-a avut totuși, încotro. S-a văzut obligată să elibereze sute de teroriști și să accepte un acord de încetare dezastruos, în fond, în raport cu țelurile războiului de apărare declanșat la 7 octombrie 2023, din pricina unei duble presiuni: cea americană, a unei administrații Trump care voia să-și adjudece o rapidă și frivolă victorie încă înaintea instalării ei. Și alta, internă, a familiilor captivilor și a stării de spirit a unei populații obosite de război, după succesele insuficiente obținute de IDF mai ales în Gaza, față cu Hamas, dar și în Liban.

Or, următorii doi ani vor fi decisivi

Pentru că nu se știe ce vor aduce apoi alegerile americane pentru Congres. Și nu va fi nevoie doar de eliminarea amenințării iraniene în acest răstimp, ci și de pacificarea durabilă a teritoriilor în care teroriștii perpetuează revoluția islamistă. Deci e nevoie de mai mult decât de anularea scandalosului embargo impus de oamenii lui Biden anumitor categorii de arme și mărfuri destinate Israelului, decisă, spre lauda lui, de Trump.

Transpunerea inteligentă a proiectelor sale pacificatoare, care presupune înfrângerea disuasiv eficientă a inamicilor mortali, nu poate fi amânată pe timp nedefinit, pentru că tehnologia de care dispun teroriștii și aliații lor chinezi, ruși, iranieni e tot mai sofisticată.

Să nu uităm, în context, că ne aflăm într-o lume globalizată, în care granițele nu sunt panaceul visat de Trump, de Tulsi Gabbard și de unii din extrema dreaptă izolaționistă a republicanilor (și din extrema stângă democrată) de peste ocean. Între care, aparent, putinistul Tucker Carlson.

Ecuația ruso-ucraineană

Motiv pentru care, dacă Trump chiar vrea o Americă măreață, va trebui să se asigure că Ucraina își câștigă războiul.

Prin urmare, e un început bun și salutar că Trump înfruntă Rusia și statele BRICS, amenințându-le cu tarife americane de 100%, dacă întorc spatele dolarului, așa cum intenționează, adâncind sciziunea pe care state membre sau aliații lor au provocat-o ordinii mondiale cu invazia în Ucraina și cu masacrul din Israel.

Dar nu ajunge.

Cum nu ajung dorințele pioase de ”pacificatori” articulate de un Donald Trump sau Marco Rubio. Nici faptul, cu totul salutar, că America a exceptat ajutorul militar american pentru Ucraina de la suspendarea pe 90 de zile a asistenței externe a SUA.

Dacă Trump l-ar fi imitat pe predecesorul său dement, Biden, ar fi răsturnat și el, din prima zi în funcție, mai toate deciziile administrației precedente, așa cum au făcut democrații în ianuarie 2021. Când Biden, spre eterna lui rușine, a menținut doar hotărârea eronată a lui Trump de a dispune retragerea trupelor americane din Afganistan.

Au învățat Trump și Rubio din greșeli?

Pare că nu. Politica externă americană se bazează insuficient pe arme și forță și excesiv pe tarife și prezumtive negocieri.

Ambii demnitari au semnalizat, din nou, că SUA doresc încheierea negociată a războiului ruso-ucrainean. Ceea ce e bine. În consens cu președintele, seful diplomației americane, Rubio, a cerut concesii mutuale, ruse și ucrainene. Ceea ce nu e, ab initio, greșit. Rubio a criticat pe drept administrația precedentă, Biden, din pricina susținerii prelungirii războiului de uzură și a unei situații de pat care a condus Ucraina către înfrângere, americanii fiind concomitent mințiți că țara atacată ar putea învinge (în aceste condiții).

Iar Rubio, care se exprimase joi, într-un interviu, admisese din capul locului, în mod semnificativ, că Putin a comis crime și orori: ”s-o spunem de la bun început: credem că Putin a comis lucruri îngrozitoare, a invadat altă țară și a săvârșit atrocități”. În fine, secretarul Departamentului de Stat a scos în evidență faptul că războiul aruncă Ucraina ”100 de ani înapoi, întrucât îi distruge infrastructura energetică, iar parte din populație îi emigrează”.

Ceea ce este iar adevărat. Dar cât timp Ucraina pierde războiul, nu se va bucura după el de securitate iar reconstrucția va întârzia.

Rubio a mai apreciat că negocierile vor fi ”dure și vor necesita timp”, după ce Moscova se arătase aparent ”interesată”, în urma accesului la putere al lui Trump, de tratative cu SUA, nu însă și cu președintele Ucrainei.

Dar toate acestea nu sunt decât praf în ochi

În realitate, Rusia trage de timp. Moscova nu e interesată cu adevărat de negocieri sau de o aplanare a unui conflict militar pe care, în acest moment, îl câștigă.

Mai mult. N-ar nutri acest interes nici dacă l-ar pierde, caz în care Putin și-ar vedea poziția și viața amenințate.

Ca atare, Rubio vinde pielea ursului din pădure.

Realist va fi șeful diplomației americane abia când va pricepe că Rusia trebuie silită să se dea bătută și că, atât timp cât Putin rămâne la cârmă, nu va avea loc un sfârșit negociat al războiului, ci unul implicând o capitulare. Iar dacă Moscova nu va fi obligată să dea înapoi teritorii cucerite, imperialismul rus se va vedea stimulat și încurajat. Va aștepta următoarea administrație spre a-și încălca toate promisiunile făcute celei actuale.