Revoluția americană. Repatrierea geopoliticii în discursul american (2)

Motto: ”si vis pacem, para bellum”. Răspuns: ”this town ain’t big enough for both of us!”

Cum a reacționat Rusia la declarațiile lui Donald Trump, care emitea recent pretenții teritoriale asupra unor teritorii ca Groenlanda, Canada și Canalul Panama? Purtătorul de cuvânt al lui Putin, Peskov, s-a arătat iritat de slaba reacție a Europei. Ce-ar fi vrut stăpânul său, Putin? Ca Europa să pice o criză de isterie, iar cearta transatlantică să ia proporții.

Pe cât posibil dramatice. Pentru că, spre deosebire mulți europeni, Rusia a înțeles bine mesajul transmis lumii de Trump. Lumii, nu doar Europei și Canadei.

Ce implică acest mesaj? Că viitoarea Americă republicană va fi cu totul alta decât cea de stânga, hollywoodiană, scufundată în aceste zile în flăcările care mistuie orașul îngerilor, Los Angeles, cu tot cu vile și palate de maxim lux pe care îngerii căzuți ai showbizului și le-au construit pentru fetele oamenilor de care s-au îndrăgostit. Pentru somptuoasele lor soții. Pentru concubinele, amantele și fiicele lor, mai toate, de asemenea, de mare fast.

Cum va fi această Americă anunțată de Trump?

Nu știm încă. Abia viitorul ne-o va arăta în toată splendoarea ei. Dar, dacă insistăm să decorticăm sensul mesajului președintelui ales, la 10 zile înainte de accesul său oficial la Casa Albă, despre Canada, Groenlanda și Canalul Panama, această America va fi nu atât una conservatoare ci una revoluționară, sau, mai precis, contrarevoluționară, dacă admitem că stânga a construit peste ocean, pe lângă vilele hollywoodiene, și un mic stat woke. Maoist și revoluționar, identitar și antioccidental, rasist-antirasist și anticapitalist, anti-imperialist și anti-iudeo-creștin, antioccidental și, nu în ultimul rând, antiamerican. Pe de o parte.

Pe de alta, cu ajutorul acestei stângi antiamericane, dușmanii Statelor Unite, în speță alianța sino-ruso-iraniană și mișcarea islamistă, globală, cu tot cu partenerii lor, au făcut tot ce le-a stat în puteri să slăbească economic (și mai ales energetic) acest stat woke și Vestul, ca și pe aliații lui, din Ucraina până în Israel. L-au anemiat nu doar moral, spiritual, educațional și făcând necompetitive exporturile occidentale, mai ales prin exorbitantul preț al energiei necesare producerii mărfurilor apusene, ci și manu militari, prin invazii și terorism.

Extinzându-se regional și global, cât au putut, Rusia, China și Iranul au profitat din plin de un Occident pacifist, împăciuitorist și efeminat, prea preocupat să ridice pe scut starurile și starletele stângii și pe toți cei dispuși să calce în picioare, în numele ”corectitudinii politice” și a ”salvării democrației”, valorile iudeo-creștine, ca să-și mai apere interesele proprii.

Cuvintele lui Donald Trump anunță dispariția acestui Vest în declin, pe cale de prăbușire totală, în contrarevoluția pe care liderul republican, un revoluționar, mai degrabă decât un conservator, are de gând s-o declanșeze în SUA și, prin ricoșeu, în alianțele americanilor.  

Bine, dar dreptul internațional? Dar aliații europeni? Ei nu trebuie menajați?

S-a evocat necesitatea achiziționării Groenlandei de către SUA de multe ori, în America ultimului veac. Căci teritoriul e strategic plasat și ar putea intra sub control rusesc dacă americanii nu bagă de seamă și se dau pe mâna stângii anti-americane.

Iar Canalul Panama? Președintele Reagan și unul din marii ideologi conservatori, William Buckley, reliefaseră că Jimmy Carter își pierduse alegerile pentru al doilea mandat nu atât din pricina Iranului, cât din enormitatea de a ceda controlul asupra Canalului Panama, construit de americani.

Dacă infecta propagandă rusă, chineză, ori islamistă reiterează obsesiv ideea ”cancerului ” și a ”degradării” occidentale, hai să nu mințim când e noapte, ferindu-ne s-o spunem doar pentru c-o admit și teroriștii.

Putreziciunea, în primul rând morală , religioasă și axiologică, apoi politică, diplomatică, economică și militară, în Europa, nu în America a început să se extindă. Elita de stânga americană s-a contaminat, a preluat-o și a accelerat-o, dar nu a inventat-o. Timp de opt decenii, vestul Europei, care, de la aderarea statelor central-europene la NATO cuprinde și estul Bătrânului Continent, s-a bizuit pe SUA în materie de securitate și apărare.

Pe scutul nuclear și anti-rachetă american se bazează și acum, când îl înjură cu clăbuci la gură pe Trump, dar în principiu nu deschis, ca până acum, ci la mare fereală, în spatele ușilor închise: se întreabă prietenii dictaturilor comuniste și autocrațiilor marxiste sau islamiste de pretutindeni, din Cuba până în Venezuela, și din Coreea de Nord până în Brazilia, din Columbia până în Peru, din Turcia până în Africa de Sud: cum își permite ”nebunul” să ne ceară să ne sporim bugetele militare la 5% din PIB? Cum are tupeul să vexeze Danemarca și Canada, ori îndrăzneala să ridice pretenții la fieful Chinei comuniste din Canalul Panama?

Nu promisese Joe Biden ”multilateralismul”?

Nu făgăduiseră Statele Unite, sub el, și respectarea scrupuloasă, de către administrația sa, a ”dreptului internațional”?

Ba promisese. Și atunci? Cum să-i iei Danemarcei Groenlanda, doar pentru că rușii ar putea profita de carențele militare ale danezilor în apele din preajma strategicei insule arctice? Cum să le iei chinezilor Panama? Sau extremei stângi canadiene, nordul Americii de Nord?

Dar oare ce să faci dacă vrei să-i îngrădești pe chinezi și pe ruși? Să-i lași să-ți țopăie pe masă pentru că tu ai ales să nu fi acasă? Și să lași lumea liberă de izbeliște?

Sub ochii și controlul celor care-l controlau pe președinte la Casa Albă,  în timp ce somnorosul Biden nu era, săracul, pe de-a-ntregul compos mentis, situația alianțelor americane și a democrațiilor a scăpat de sub control. Fundația Bertelsmann, generoasă cu țări ca România, pe care o încadra la ”democrații defecte” și nu la dictaturi, deși, după anularea alegerilor în baza tiraniei oligarhiei reprezentate de Iohannis, CCR, servicii pro- și anti-ruse, numai democrație nu mai pare a fi, deplângea recent extinderea ”autocrațiilor”. Adică a regimurilor totalitare (ca al Rusiei, Chinei, Iranului, Coreei de Nord, Cubei), dictatoriale, sau ”doar” autoritare, ca atâtea altele. Chiar și după criteriile ”soft” ale fundației germane, care a numărat în lume, cu mult optimism, 63 de ”democrații” și doar 74 de autocrații, numărul celor din urmă a sporit iar al celor dintâi a scăzut rapid în ultimii ani. În anii administrației Obama, Biden, Merkel, Macron, Trudeau și ai guvernelor de stânga (nominal, uneori, conservatoare) de la Londra, Canberra, Wellington, Madrid, Oslo, Copenhaga, Bruxelles, Haga. Așa a ajuns ”indexul democrației” să scadă la nivelul cel mai scăzut din 2006 încoace.

Oare cum e posibil ca Vestul să fi slăbit atât de grav și poate chiar mortal, în anii mulți ai celor mai avansate și progresiste guverne occidentale? Știe în Europa cineva? Poate noul ministru de externe, Emil Hurezeanu? Poate prietenul și colegul său de emisiuni tv, C.T. Popescu, care-l mai elogia acum exact un an pe președintele SUA, Joe Biden, lăudându-i ditirambic prezumtiva ”capacitate” și ”acuitate” intelectuală, înainte de a critica, între altele, achiziția unui automobil sport, marca Porsche, de către un înotător campion?

Aliații europeni ar fi avut mai bine de un deceniu și jumătate timp să se dezmeticească și să înțeleagă caracterul găunos al unui discurs politic care, exaltând politic convenabil ”dreptul internațional”, ”drepturile omului” și ”democrația”, n-a ridicat un deget, până în 2022, pentru contracararea geopoliticii rusești. Care a constat din invazii, geopolitic ”necesare” Moscovei, în Georgia, Siria și Ucraina și în susținerea altora, preconizate ori efectuate prin interpuși de Iran și de China comunistă. Între altele în Africa, de unde chinezii și rușii i-au expulzat, prin mite și mercenari proprii și străini, pe francezi și pe germani.

La final de februarie 2014 scriam la DW și Adevărul un editorial naiv, intitulat ”Nevoia Europei de români”. Îmi exprimam atunci convingerea că, ”decenii la rând, est-europenii au avut nevoie de vest spre a pregăti renaşterea lor din cenuşa epocii totalitare. Acum, graţie Ucrainei revoluţionare, est-europenii şi-au redobândit vigoarea, demnitatea, măreţia. Ei conferă pe moment vitalitate, noimă, sens noţiunii de integrare europeană, infuzându-le multor occidentali sentimentul că democraţia, libertatea şi statul de drept sunt realmente idealuri pentru care merită luptat. În actuala criză a Bătrânului Continent e nevoie mare şi de români, nu însă de traseism descătuşat, de o nouă criză românească, de noi trădări politice şi nici de guvernanţi inepţi.”

Nevoia Europei n-a dispărut, dimpotrivă, s-a accentuat până la exasperare, dar România n-a răspuns la apel cum ar fi fost de dorit, iar Ucraina începe, din cauza nevolniciei americane și abuliei europene, să-și piardă războiul. Nu e clar cum și dacă va contracara această situație administrația Trump.

Dacă va dori să-și îndeplinească obiectivele resuscitării și redezvoltării SUA, e bine ca viitorul guvern din Washington să nu procedeze doar la o contra-revoluție anti-maoistă, internă. Sau numai la reconfigurarea pro-americană a celor două Americi, a Orientului Apropiat și Mijlociu, ori a Extremului Orient, în care staliniștii nord-coreeni au reușit să destabilizeze Coreea de Sud. Va trebui să ajute Ucraina să-și câștige războiul, victoria Kievului fiind, în acest caz, în parte, și prima (după una israeliană) repurtată indirect de Statele Unite, de la catastrofa vietnameză încoace.

O asemenea re-inserție, în forță, a geopoliticii în narativele despre treburile globale pare și va mai părea multor efeminați și anesteziați de discursul appeasement-ului occidental din ultima jumătate de veac o nebunie, o demență, o absurditate. Nu doar o ”ilegalitate”. E o brutală trezire la realități, inaugurată de cuvântarea-deșteptător cu pretenții teritoriale oarecum ireale, rostit marți de Trump, după validarea în Congres a alegerii sale ca al 47-lea președinte al SUA.

În fond, și contraintuitiv, acest discurs s-a adresat abia în al doilea rând canadienilor, danezilor, europenilor. Adresații principali? Kremlinul și Beijingul.

Cărora li s-a spus, din Statele Unite, o versiune a faimosului ”this town ain’t big enough for both of us!”. Trump n-a revenit doar la natura sa proprie ca lider, care e stilul său semnalizând impredictibilitate. Ci a preluat intuițiile unui trecut american de dreapta, care nu e imperialist, ci axat pe controlul strategic al intereselor americane, transmițând celor interesați ce program de recuperare a acestui control va urma.

Rusiei și Chinei, Trump le-a semnalizat că știe și el cum se joacă jocul geopolitic, al cărui zar e limbajul forței, al amenințărilor, al intimidărilor; că e în continuare impredictibilul șef de stat al celei de-a 45-a președinții a SUA; că e dispus să concureze cu mafioții, dincolo de termenii dreptului internațional invocat doar pentru uzul și supunerea Vestului, de către chinezi și ruși, ori de fantoșele lor europene, pe harta geopolitică a lumii. Capisci?

Ayatolahul-șef de la Teheran e sigur că a ”înțeles” ce înseamnă declarația, prea puțin comentată a lui Trump, din timpul celor 90 de minute de conferință de presă, potrivit căreia ”porțile iadului se vor deschide”, dacă teroriștii islamiști palestinieni (interpuși, ca Houthi, ai Iranului) vor omite să-i elibereze pe ostatici. Grație revenirii la putere a lui Trump, amenințarea nucleară iraniană ar putea și ar trebui înlăturată rapid.

Se va trezi Europa?

Și ce decizii va lua după deșteptare? Să latre neputincios la Trump, cum a făcut ministrul de externe al Franței, Jean-Noël Barrot, pe tema Groenlandei, mimând o bărbăție europeană, de care Parisul s-a dezbărat de mult?

Își va spori masiv bugetul militar, cum cer nu doar republicanii lui Trump, ci și situația? Se va îmbărbăta realiter, cum reclamă Polonia și statele baltice?

Își va abandona efeminarea? Împăciuitorismul? Linsul dictatorilor în dos? Propensiunea de a se lăsa șantajată de islamiști criminali și impenitenți ca Erdogan? Își va atenua antisemitismul manifest?

După cum o știu, bătrâna cocotă va sta indecent, dar cu ochii pe biciul noului ei stăpân din Washington și reacțiile suscitate de nuiaua lui la Moscova și Beijing, spre a decide ce și cum. Va avea succes revoluția lui americană? Va reuși Ucraina să răzbată? Va pune Israelul regimul iranian pe butuci? În acest caz, va mima și ea, cuminte, că s-ar supune.

Iar dacă nu?

O parte va pupa iar papucul unor Khamenei și Putin, Xi și Erdogan. Iar cealaltă, în special cea proaspăt intrată în NATO din nord-estul și nordul Europei își va băga mințile în cap.

---