Politica externă a lui Trump II

Pe moment, diplomația președintelui ales e orice, numai lesne predictibilă nu e. Dar nici un mister complet. Înainte de a detalia de ce i se pot desluși încă de pe acum unele linii directoare e bine de consemnat că nu se știe cum își va aranja Joe Biden moștenirea politică externă. În speță finalul și pecetea ei.

Actualul președinte american mai are aproape trei luni s-o amelioreze, căci debutul ei și tot ce-a urmat, până acum, au făcut-o, cu siguranță, cea mai regretabilă și rea, de la succesiunea lui Jimmy Carter încoace.

Ba poate chiar și mai rea:

Căci actuala administrație e vinovată, prin împăciuitorism și lașitate, de însuflețirea dictaturilor și terorismului, încurajate de retragerea americană intempestivă din Afganistan, de îmbărbătarea invaziei lui Putin, prin promisiunea, de nimeni cerută, că Rusia nu se va confrunta în Ucraina cu NATO sau militari americani, de stimularea financiară a Iranului, precum și de lăsarea de izbeliște a aliaților Americii.

Fiindcă Ucrainei și Israelului li s-a dat nu doar ajutor, ci și repetate plase, ambii aliați fiind lăsați de SUA, sub Biden și Harris, fără destule arme și muniții în momente critice ale războaielor lor de apărare, ca și fără permisiunea de a contraataca dur și decisiv, cu bombe și rachete americane, când  forțele ucrainene și cele israeliene ar fi putut scurta suferințe multe, cu șanse notabile de a pune capăt războaielor lor prin victorii clare.  

Răstimpul alocat lui Biden se apropie grabnic de sfârșit, dar, până la 20 ianuarie, administrația, care nu mai are de ținut seama de constrângeri electorale, ar putea ameliora și salva câte ceva din relele făcute de obsesiva lui frică de ”escaladare” și compulsiva implorare de acorduri de ”încetare a focului”, spre a lansa un mesaj clar uneia din principalele ”amenințări externe la adresa securității Statelor Unite”. Cum s-a exprimat actualul ministru (democrat) al justiției, Garland, după arestarea și traducerea în justiție a celor trei teroriști și spioni ai Gărzii Revoluționare, trimiși de ayatolahul Khamenei să-l omoare pe președintele-ales, Donald Trump, precum și pe doi ”oameni de afaceri evrei din New York”.  

Ce-ar putea face Statele Unite?

America ar putea și ar trebui, ba nu, ar fi chiar imperativ să riposteze decisiv,  bombardând, de pildă, facilitățile nucleare și petroliere ale Iranului și toate fabricile și buncărele în care regimul islamist de la Teheran își mai fabrică dronele, obuzele și rachetele pentru Putin și teroriști, pentru că n-au fost distruse încă, împreună cu celalalte, de israelieni.

Așa cum arată globul, imersat acum în sânge și războaie fierbinți și hibride, condiționate de slăbiciunea cumplită afișată de SUA, superputerea garantă a ordinii mondiale, ”lumea liberă”, ca să-l citez pe istoricul, scriitorul și publicistul britanic Douglas Murray, ”are disperată nevoie de o conducere puternică”.

Așa cum lumea totalitară și teroristă ”are imperativă nevoie de stăvilire”.

Cum ar putea fi îndiguit și zăgăzuit imperiul răului malign care se întinde din Iran și până în Rusia, precum și din universitățile americane și din China până în Coreea de Nord?

Luându-se măsuri ca tiraniile și puterea lor militară, precum și capacitatea lor de șantaj, să se reducă urgent. Între altele, prin mijloace economice, nu doar politice, diplomatice și militare. Douglas Murray propune administrației Trump 10 măsuri politice externe urgente.

Dosarul ucrainean

În cazul Ucrainei, Murray crede că e necesar, din nefericire, să i se semnalizeze Kievului că va trebui să renunțe, în mod regretabil, la niște teritorii, în schimbul unui aranjament de pace, prin care țara atacată de agresorul de la Kremlin să supraviețuiască, în loc să fie înghițită de Rusia, ca acum, bucată cu bucată, în ciuda  ajutoarelor occidentale. Care nu sunt nici acum suficiente și ar putea, vai, să se reducă sensibil, în viitor.

În schimb, Putin ar urma să se angajeze să se declare mulțumit și să nu mai atace în veci. Și să renunțe și la războaiele hibride împotriva unor republici ex-sovietice ca Moldova și Georgia.

Regret să fiu silit să-l atenționez pe Douglas Murray, că acest aranjament imaginat de el nu va funcționa.

Putin a lins sânge și nu se mai satură. Vrea întreaga Ucraină și uciderea, sau asimilarea și lichidarea culturii ucrainene. Iar pe cuvântul și promisiunile lui se poate scuipa cu boltă, căci nu fac nici cât o ceapă degerată. După cum s-a văzut în repetate rânduri, în trecut.

În plus, rușii nu s-au retras niciodată, benevol, de nicăieri. Dimpotrivă. S-au consolidat peste tot unde au putut. A fi lăsați să-și păstreze teritoriile luate cu japca, iar apoi samavolnic anexate, e a pierde și a oferi Moscovei și aliaților ei o prețioasă victorie, pe tava de argint. Pentru SUA ar fi groaznic. Și mai crunt ar fi pentru europeni.

Chinezii și Kremlinul față cu NATO

Dar amenințările ar putea funcționa. Putin numai prost nu e. El știe că, ajutați consistent și sistematic de americani, ucrainenii i-ar putea pune pe fugă până la Moscova pe ruși.

Iar Rusia însăși nu mai prea are, în ciuda trupelor nord-coreene din Kursk, cu cine lupta, după ce și-a sacrificat pe câmpul de luptă trei sferturi de milion de soldați. În vreme ce pe alte surse externe, bogate de militari dispuși să se sacrifice, nu se poate baza.

Căci China nu dă semne să vrea război pe față cu Vestul. Ba ar putea fi, eventual, stimulată să continue să se consolideze prin comerț (ceva mai cinstit și mai consistent taxat decât acum, cu Occidentul) dacă o lasă baltă cu amenințarea Taiwanului și se desparte de Rusia, de Coreea de Nord și de Iran.

Și-ar băga Beijingul mințile în cap? Nu se știe.

Dar se poate încerca, fiindcă nu e improbabil. Nimeni nu vrea, acum, război deschis cu Statele Unite. Nimeni. Nici măcar Rusia, Iranul. Și cu atât mai puțin China. Pentru că, SUA mai sunt, încă, superputerea. Și, spre deosebire de părerea pseudo-experților semi-imbecili din Europa, care s-au arătat siguri că Trump va ucide NATO, președintele ales va face din contră: va consolida Alianța, silind state rău platnice, precum Germania, să investească net mai mult pentru apărarea proprie și pentru protecția celorlalte state europene membre în pactul defensiv occidental.

Complexul islamist

Or, această consolidare a Vestului nu va putea avea loc cu Frăția Musulmană, a cărei filială palestiniană este Hamas, stând la masă, în Turcia și Qatar, împreună cu administrația din Washington și aliații ei reali. Murray cere viitoarei administrații americane să explice răspicat Ankarei, că trebuie să se decidă să fie ori cu Vestul, ori cu Hamas și să aleagă clar și fără echivoc. Fiindcă nu merge în pat cu ambele.

Iar regret să semnalez că Murray e, uneori, naiv. Liderul turc Erdogan speră să-l încânte pe Trump, lăudându-l ditirambic, pentru a-l face să creadă că el, islamistul, e mic, cuminte și supus, iar Ankara nu va înfige Alianței un pumnal în spate, ori de câte ori va avea ocazia. Trump, care e foarte sensibil la elogii, ar putea mușca momeala.

Or, Turcia islamistă n-are ce căuta în NATO. Pentru că nu o emisferă iudeo-creștină și o Americă puternice își dorește liderul de la Ankara, ci o Europă islamizată și un califat sub conducerea lui, care să includă, firește, Bătrânul Continent.

Ce-ar fi de făcut? Regime-change la Ankara. Sau reformarea alianței și adaptarea ei, rapidă, eficientă și deci durabilă, fără Turcia și Qatar (care nu e stat NATO, dar, pe moment, ”partener” strategic ”major” (și trădător) al SUA), la noua situație geopolitică.

Nu altceva trebuie făcut cu Iranul islamist

Țara ayatolahului care, împreună cu Doha, a destabilizat nu doar statul evreu, ci întregul Orient Apropiat, trebuie sancționată până nu mai are aer.

De cealaltă parte a baricadei, Israelul trebuie ajutat să-și câștige rapid războiul cu interpușii teroriști ai Teheranului din Irak, Siria, Liban, Gaza și Yemen. Iar poporul iranian trebuie asistat în eforturile sale salutare și temerare, de a-și debarca executivul islamist și criminal. Căruia numai arme nucleare nu-i trebuie. Astfel încât nu va fi păgubit din cale afară dacă i se fac zob facilitățile nucleare.

În fine, va trebui reorganizată arhitectura instituțională a globului.

Devenind complicele dictaturilor și teren de joacă și de ajutor diplomatic pentru teroriști islamiști și de extremă stânga, în slujba cărora a discriminat și atacat singura democrație liberală din Orientul Mijlociu, ONU și-a trăit în forma sa actuală traiul și și-a mâncat mălaiul. SUA vor trebui să-și pună la bătaie uriașa pondere financiară și diplomatică, pentru a disciplina și restructura Națiunile Unite și alte instituții internaționale, prefăcute în avanpost diplomatic al tiraniilor, care amenință SUA și Israelul.

Pentru ultimele trei luni ale Biden (sau ale celor care conduc dindărătul lui) ca și pentru primele 100 de zile ale administrației Trump, ar fi destul. Trump, scriau recent Mark Toth și Jonathan Sweet în ziarul de dreapta New York Post, se va confrunta cu ”o nouă realitate geopolitică”, de îndată ce va reveni la Casa Albă.

Va avea nevoie de mult curaj. Și de consilieri înțelepți. Care să înțeleagă faptul că indiferent de politicile transpuse, noua  administrație nu-și va putea câștiga pariurile, lăsând Rusia, China și Iranul să învingă în Ucraina.

Dar va face Trump II tot ce trebuie?

Nu se știe. Pericolul neo-izolaționismului, propovăduit de unii dintre ideologii mai stupizi ai MAGA, e mare și, dacă se va cădea în capcana lui, e mărul otrăvit care îi va compromite lui Trump II moștenirea.

Ce se știe e că una din sursele succesului său extern în primul său mandat a fost, pe lângă diplomația lui Jared Kushner, impredictibilitatea. Impredictibilitatea președintelui i-a cumințit pe agresori.

Dar Trump nu e chiar cu totul impredictibil. Fiindcă i se cunoaște motorul. Alimentat de atacurile stângii, combustibilul acestui motor e ceea ce el și zecile de milioane de alegători, care i-au furnizat la urne o legitimitate fără egal în acest veac, ca președinte republican, consideră a fi patriotismul său. Sau devotamentul față de valori patriotice.

După istoricul come-back, cu tot cu adjudecarea votului popular și a majorității în Congres, prin care l-a egalat și depășit pe Grover Cleveland, singurul american care a obținut un al doilea mandat prezidențial după o pauză de patru ani, Trump va fi și mai înclinat să le facă mult bine alegătorilor săi și să slujească valorilor clasice ale Statelor Unite cu devoțiune. Caz în care, va face mult din ceea ce trebuie. Pe urmă, cu ajutorul Cerului, vom trăi și vom vedea.