A început al Treilea Război Libanez. Scopul lui?

Informațiile pe care le primiți prin intermediul acestui blog absolut independent presupun depunerea unui mare efort ziaristic. Ca informațiile să vă fie livrate la timp, curate și interpretate corect, e nevoie de un amplu, laborios și deloc lesnicios proces de verificare, de gândire, de analiză și de sinteză. Contribuiți la supraviețuirea acestui jurnalism independent, de care puteți profita zilnic, la distanță de un mediu jurnalistic altminteri toxic, inundat de propagandă, în care surse libere și neatârnate ca acest blog au devenit o raritate. Aveți la dispoziție un buton de donații! Contează orice sprijin!

A existat o epocă ferice, a bunei înțelegeri iudeo-libaneze. În epoca regelui Solomon, Templul lui Dumnezeu, destinat pogorârii păcii pe pământ, nu s-ar fi construit fără cedrii și ajutorul regelui libanez Hiram, din Tir, patronul de mai târziu al constructorilor masoni.

Tempi passati. Acum e război. Dar chiar a început războiul?

Așa s-a exprimat textual un oficial israelian reluat luni, în Orașul Sfânt, de Jerusalem Post. A început, a spus el. Dar de ce fel este? Ce scop are? Era inevitabil? Ce probleme ridică? Și în ce context istoric și politic are loc?

Micul statul evreu luptă de când se știe pentru supraviețuire într-o regiune doldora de dușmani de moarte. Asmuțiți de forțe antisemite din întreaga lume. E inevitabil, prin urmare, ca, din când în când, să fie nevoit să-și apere existența luptând manu militari. Câteodată, ca acum, în ripostă la o agresiune militară teroristă de un an. Alteori, tot ca acum, preventiv, pentru prevenirea unui pericol iminent, emanând de la Iran și de la interpușii lui libanezi.

La al doilea război libanez (2006) m-am aflat în Israel, împreună cu fiul meu, pe-atunci copil. Ne-a fost imposibil să ne deplasăm la vărul meu, care locuia într-un kibbutz din nordul statului evreu.

O istorie plină de vărsări de sânge

De la 7 octombrie 2023, ziua masacrului antisemit comis de Hamas și de Jihadul Islamic în sudul Israelului, plouă în acest stat evreu cu rachete și obuze anti-tanc ghidate din sudul Libanului, astfel încât 100.000 de oameni s-au văzut nevoiți să-și ia lumea în cap în propria țară. Până de curând, rămăseseră departe de casele lor 60.000 de israelieni.

Îmi amintesc bine și de primul război libanez (1982), întrucât am fost atunci și ulterior nevoit să-l explic multor oameni smintiți de propaganda antisemită, care nu puteau înțelege în ruptul capului de ce a fost nevoie să se expedieze militari israelieni la Beirut, spre a se disloca din capitala libaneză trupele teroriste palestiniene ale lui Yasser Arafat. Care, înarmate de comuniști și instigate de asemenea de internaționala antisemită, atacaseră anterior vreme îndelungată, din Liban, populația civilă israeliană din nordul statului evreu.

S-a făcut mult caz, atunci, de faptul că, după mai mulți ani de război civil provocat în Liban de acești teroriști specializați în deturnări de avioane și în masacrat de copii, milițiile creștine, libaneze, au profitat de prezența israelienilor, au luat cu asalt fortificatele lagăre de refugiați palestinieni Sabra și Șatila din Beirut și au comis acolo un terifiant și atroce masacru. Vina pentru crima imprescriptibilă a acelui măcel li s-a atribuit, desigur, nu atât făptașilor, cât evreilor. Ministrul israelian al apărării, Ariel Sharon, și-a asumat vina de a nu-i fi controlat mai sever pe făptașii creștini și a demisionat.

Atunci a demarat în Vest virulenta campanie antisemită la care asmuțeau de ani zile serviciile secrete comuniste. La acea vreme, sub conducerea unor figuri antisemite abjecte, ca negaționistul comunist convertit ulterior la islamism, Roger Garaudy, cel mult elogiat de Nicolae Manolescu și de C.T. Popescu, stânga occidentală s-a dezlănțuit. C.T. Popescu afirma pe atunci, după cum reliefa Michael Shafir în cartea sa despre negaționiști central- și esteuropeni ¹ că a critica gunoiul lui Garaudy, intitulat ”Miturile fondatoare ale politicii israeliene” e ca și cum l-ai osândi pe (filosoful iluminist, nota mea,) Descartes.

Doar o parte din stânga occidentală a mai ascuns, un timp, campania antievreiască sub etichete aparent simpatice, de ”critici la adresa Israelului”, de ”anti-imperialism”, de ”anti-colonialism” și ”antisionism”, cu trimitere la aberantul semn de egalitate pus o vreme, la ONU, din 1975 până în anii 90, iar apoi la Durban, în Africa de Sud,  între rasism și sionism.

Ulterior, această falangă progresistă cu politici identitare și antisemite de reminiscență nazistă avea să se alieze cu mișcările islamiste, monstrul pro-terorist rezultat din acest sinistru mariaj devenind recent vizibil în chemările la genocid din demonstrațiile și violențele antisemite zise ”proteste”, derulate la universități americane, precum Columbia.  

Un prezent incert. Și un viitor și mai încețoșat

E predictibil, prin urmare, să asistăm și acum la o reeditare și reamplificare a acestei campanii, ce răsună, oricum, de la 7 octombrie 2023 încoace, împănată cu delirante acuze de ”apartheid” și ”genocid” la adresa singurei democrații de regiune, care se vede atacată de un an, masiv, de teroriști islamiști interpuși ai Iranului din Gaza, Liban, Yemen, Siria și Irak. Ale cărei repetate și frecvente oferte de aplanare a conflictului cu Hezbollah și Hamas, au rămas fără alt răspuns decât noi crime, noi baraje de artilerie, noi tiruri de rachete.

Azi, islamiștilor și suflării progresiste, antisemite, li s-au adăugat idioți utili ca Michael Walzer, care susținea vineri, în New York Times, că exploziile de pagere ar putea fi cotate ca presupuse ”încălcări ale dreptului internațional,” sau chiar ca ”posibile crime de război”, pentru că ar fi sărit în aer în orele libere ale teroriștilor. Când purtătorii de pagere, pasămite, ”nu erau mobilizați”.

Imbecilitate mai mare a unui om inteligent ca Walzer e greu de imaginat. Ca și cum teroriștii ar fi o armată regulată, din când în când demobilizată și n-ar ataca la orice oră din zi și din noapte dindărătul oricărui copil sau civil din preajmă, din pătuțuri de bebeluși, din școli, spitale și moschei.

Reiese că nu se putea evita acest război, menit repatrierii terorizaților exilați interni, dar implicit, de asemenea, să restabilească descurajarea agresiunii anti-israeliene în regiune, după implozia disuasiunii, la 7 octombrie 2023.

Reiese, de asemenea, că acest scop nu va fi atins fără o amplă ofensivă terestră, în stare să împingă forțele teroriste cel puțin îndărătul râului Litani. Poate că astfel locuitorii din nordul statului evreu, fie ei evrei, arabi sau druzi, musulmani, sau creștini, să nu se mai teamă să locuiască în regiune și să-și trimită copiii pe terenul de fotbal. De pildă, în Podișul Golan. Unde, cum s-a întâmplat recent, Hezbollah a bombardat și masacrat recent 12 copii druzi, care se duseseră pe terenul de fotbal al localității lor, ca să bată mingea.  

Un scop limitat. Și problemele pe care le ridică acest obiectiv

Iată, deci, scopul limitat al operațiunii libaneze pe care și-l propune guvernul Netanyahu: repatrierea israelienilor evacuați și revenirea lor la casele din care i-au alungat rachetele teroriștilor islamiști din Liban. Atingerea lui va implica răbdare, curaj, calm, disciplină și o neobișnuită unitate și solidaritate din partea întregului popor evreu.

Dar scopul limitat al războiului, necesar obținerii toleranței americane pentru purtarea lui, ridică probleme. Cum le ridică și faptul că, în Gaza, nu s-au realizat cele două obiective, ale distrugerii Hamas și ale repatrierii ostaticilor captivi ai islamiștilor. Ori faptul că, pe fundal, mai așteaptă să fie rezolvate problema Houthi și, mai ales, cea a patronilor islamiști, iranieni, ai teroriștilor, care atacă din nord și din sud statul evreu. Nu trebuie uitat că aceste forțe sunt, in corpore, nu doar teroriste, ci și genocidare.

S-a spus, în context, că scopul eradicării unui grup terorist ar fi irealizabil. Ceea ce e o prostie monumentală. După cum au dovedit nemții cu terorismul de stânga, sau americanii cu Al Qaida și Statul Islamic, anihilarea unei grupări teroriste e un obiectiv perfect realizabil.

Faptul că IDF încă n-a reușit în fâșie să-și ducă misiunea la bun sfârșit nu înseamnă că ”nu se poate”, chipurile, realiza. Înseamnă doar că actuala conducere a armatei n-a putut. Posibil să nu fi putut pentru că a clacat conducerea ei politică, aflată sub o imensă presiune americană și internațională. Poate și pentru că scena internațională n-a fost defel și n-avea cum să fie propice realizării acestui obiectiv, știut fiind că statul evreu e nu doar feroce dușmănit, ci și o țară mică, iar nu o mare putere ca Germania și SUA, dotată cu o putere economică imensă.   

Toate aceste neajunsuri se vor prelungi și, poate, acutiza în timpul celui de-al treilea război libanez. Care, din unghi israelian, ar face totuși bine să evite întreruperea prematură, așa cum a fost la insistențele inepte ale Condoleezei Rice, a celui de-al doilea, încheiat cu rezoluția ONU 1701.

Această decizie, niciodată implementată, din vina organizației mondiale, prevedea extinderea mandatului UNIFIL și dezarmarea Hezbollah. Se vede cât de ”bine” a fost ”dezarmată” gruparea teroristă libaneză, de vreme ce dispune și acum de zeci și sute de rachete, ascunse în locuințe, de tras zilnic asupra Israelului, dar nu de azi, de ieri, ci de aproape un an încheiat.

Dar nu era mai bine ca Israelul să aștepte momente mai prielnice, în viitor?

Desigur. Dacă astfel de momente mai prielnice ar fi fost previzibile. Și dacă nu se cerea atacat preventiv. Or, momentele optime din viitor nu sunt previzibile deloc. Iar dacă involuția politică americană continuă, iar la apropiatele alegeri americane se impune iar stânga, din pricina împăciuitorismului căreia s-a degradat galopant situația internațională din 2021 încoace, s-ar putea să nu mai fie vreodată.

Fiindcă, în acest caz, Orientul Mijlociu se va regăsi într-o stare ce va risca să se deterioreze galopant, în dezavntajul singurei democrații liberale din regiune.

Încât, în ciuda tuturor neajunsurilor și a pierderilor grele pe care le va implica, actualul război e fără alternativă, dacă Israelul vrea să supraviețuiască în ostila regiune în care se găsește. Decurge că Ierusalimul va trebui să includă în calcule și costurile deciziei de a rezista predictibilelor presiuni americane de a pune capăt rapid campaniei anti-teroriste din Liban. A le ceda, să nu ne facem iluzii, ar însemna costuri mai mari, posibil insuportabile, pe viitor.

---

1. Michael Shafir: ”Between Denial and „Comparative Trivialization”: Holocaust Negationism in Post-Communist East Central Europe”) ↩︎