Ipocrizia și democrația: pe drum spre un nețărmurit progres

Mișcările totalitare își anunță direct, sau vag escamotat intențiile, dar le ascund întotdeauna, cu mare grijă, îndărătul ipocriziei, înaintea unor alegeri ce se cer câștigate la urne. Iar după victorie? Să te ții!

Politicienii de stânga, care n-au de regulă probleme să mintă de să-nghețe apele, (pentru că etic n-au de dat socoteală lui Dumnezeu, ci doar șefilor din partid) se bucură de-o dibăcie retorică adesea absentă la dreapta spectrului politic.

Politicienilor progresiști, care află că aplică programe terminate în catastrofă, pentru că se confruntă personal cu dezastrul cauzat de politicile lor, le revine misiunea de a mima că nu ar fi, de fapt, de vină ei, ci ”alții”, nu e prea clar cine, că ei ar reprezenta ”schimbarea”, că ei ar avea în buzunar vreo ”idee genială”, nu ni se prea lămurește care, sau ni se repetă rețete vechi.

Întrucât ei ar fi vrut ”cu totul altceva”.

Dar n-au fost, te pomenești, ”lăsați”

De unde și nenorocirea. Dar o vor ”rezolva ei”.

În plină calamitate iscată de politica lor, se vor declara, dar numai dacă îi obligă presa și situația, ”mânioși”, cum a ținut să se afirme obsesiv cancelarul Scholz, la Solingen, după baia de sânge islamistă din oraș.

De parcă el (care n-a fost în viața lui mânios) acum ar fi poposit la cancelariatul de la Berlin. De parcă nu el ar fi girat politica imigraționistă a ultimilor 3 ani. De parcă nu guvernul său și politica unei alianțe de stânga cu tendințe extremiste ar fi condiționat masacrul de la Solingen, în complicitate cu autoritățile regionale, când i-au permis sirianului terorist și islamist să pătrundă în țară și să rămână, ilegal, în Germania, în ciuda respingerii cererii lui de azil.

Or, la Solingen, Scholz s-a mimat ”furios” și a promis schimbări radicale de program (cum ar fi înăsprirea regimului cuțitelor și repatrieri de sirieni și afgani), pe care, de fapt, le-a mai promis ori sugerat, mincinos, și în trecut. Nu o dată în trecut. Și chiar dacă făgăduielile lui ar fi mai noi decât un nou născut: el, cancelarul, unde a fost în ultimii 3 ani? Sau 20 de ani?

Dar, la prostime poate ține

Iar și Iar. Nu doar în Germania trecută prin școala propagandelor totalitare ale anilor 30 și 40.

Așa cum peste ocean, Kamala Harris, o progresistă zeloasă, care a aplicat politici de extremă stânga și a eșuat în mai tot pe ce-a pus mâna, de pildă la frontiera mexicană, a cărei ”țarină” fusese declarată de presă, după ce șeful ei, Biden, a însărcinat-o de pomană, în 2021, să rezolve problema imigrației ilegale, se tot reinventează. Se afișează ca fiind ”nouă”.

Se mimează ”de centru”. Ba chiar, în căutare voturilor independente și conservatoare, ca și cum ar fi ”de dreapta”. Și ”deloc în favoare de restricții” peste restricții progresiste și ecologiste, ci ”pentru libertate”. Se dă dură ca stânca la granița luată cu asalt de criminali și teroriști în anii în care a fost ea vicepreședinta și împărăteasa frontierelor. Căci va avea ea, chipurile, ac de cojocul imigranților. Cică. Și va ști ea să regleze și inflația, și economia. Cică. Va da ea cadouri clasei de mijloc. Pasămite.

Și mamă ce specialistă va fi ea, când va fi să disciplineze, cică, Iranul. (Care, n.m., o iubește și o susține).

De ce n-a făcut ea toate astea până acum?

În trei ani de vicepreședinție n-o fi avut timp? Spațiu? Sau putere? Nu știm. Nu ni se spune. N-avem voie să aflăm.

Spune ea toate minciunile cu propria ei gură? Nu neapărat. Pentru că ea nu pare a ști ce e fapt și ce nu. Și, cu atât mai puțin are curajul propriilor opinii. Pentru că nu ar fi în stare să le argumenteze, dacă ar trebui. Și nu are cum să mimeze poziții de centru când e plină istoria declarațiilor ei televizate din trecut de afirmații și programe extremiste.

Ca atare, Kamala Harris nu vorbește de aproape o lună și jumătate cu ziariștii. Nu scrie și nu semnează articole care să-i fixeze clar pozițiile. Nu dă vreun interviu. Nu răspunde la întrebări decât în doi peri, râzând, en passant, sinistru.

De ce?

Pentru că poate. ”Pentru că”, dixit dregătorul PSD Codrin Ștefănescu, ”putem”. Pentru că n-are nevoie s-o facă. Pentru că n-are nevoie să-și asume răspunderi. Sau să dea interviuri. Nimic n-o silește pe Kamala Harris să-și declare deschis pozițiile, să ofere conferințe de presă și să se confrunte cu jurnalismul critic și independent. Pentru că mașinăria propagandei de extremă stânga lucrează la turații maxime și o acoperă și-o apără la orice oră din zi și din noapte.

Pentru că gazetăria independentă e pe cale de dispariție, iar anti-trumpismul s-a substituit programelor politice, devenind, alături de ecologism militant, anti-colonialism teoretic și politicile identitare ale rasismului woke, înlocuitor al dării de seamă politice.

Pentru că Trump, grav afectat în sfera imaginii și conștiinței de sine, de un deceniu în rolul de ”bau-baul” presei, știe doar să fie un provocator de clasă, dar nu și cum să-i demonteze contracandidatei sale eficient minciunile prea vagi, eternele contradicții și manevrele uneori complexe de învăluire. Candidatul republican la președinție nu știe, altfel spus, să contracareze eficace ipocrizia stângii.

La umbra anti-trumpismului și cu ajutorul duplicității unui jurnalism alunecat în agitprop, Kamala Harris poate fi orice pentru oricine și pentru orice fantezie. La ministerul adevărului, imaginea i se ajustează, i se adaptează, i se întoarce pe dos. Din administrația Biden ”ea n-a făcut (parcă) parte”. N-a fost chiar vicepreședintă pe bune. E ”curată” ca lacrima. Abia de-acum încolo ”ne aduce bucuria și fericirea”. Căci ea acum a aterizat de pe Marte. Și întrucât pe Marte nu cresc asemenea plante, ea nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.  Așa că se poate afișa ușor ca ”nou-nouță”.

Iar pe Trump ca ”vechi”. Și foarte urât mirositor.

Dar de ce nu, dacă ține? Dacă poporul vrea să se lase mințit frumos, iar presa îi satisface dorința?

Când, în anii mei de jurnalism independent la posturi din Köln, Bonn și München eram silit să determin, eventual pe teren, în ce măsură un scrutin în vreo țară cu democrație defectă, pretinzându-se ”stat de drept” și ”țară liberă”, corespundea, cât de cât, criteriilor democratice, analizam, înainte de orice, prestația presei.

Oferea ea spațiu egal ambilor candidați? Sau măcar aproximativ egal? Era presa critică față de putere? Sau, ca în tiranii, doar față de contracandidat?

Presa americană, tipică în 2020 unei republici bananiere, a ajuns în 2024, pe alocuri, de-a dreptul orwelliană, mai cu seamă pentru că pretinde că ar apăra democrația în timp ce-o subminează din ce în ce mai grav.

Candidata marelui frate se impune, pentru că nimeni nu îndrăznește să-i pună la îndoială calificarea nu atât dubioasă, cât evident inexistentă, de vreme ce nu o poate proba. Contracandidatul tovarășei nu figurează în programele tv deloc. Doar întru demonizare. Întrebări critice la adresa ei? A se scuti.

Doar în democrații liberale convenționale se presupune că poporul alege în cunoștință de cauză, informat fiind de presă, astfel încât să poată opta. Or, America, în progresul ei nețărmurit, a trecut de această fază incipientă a democrațiilor, de mult ”caducă”, din unghiul elitei ei progresiste, woke.

Grupul dindărătul ei, care trage sforile superputerii de foarte mulți ani, a pășit de mult înainte. Nu are nevoie de ”calificarea” convențională a candidatei care a fost impusă, invalidându-se 14 milioane de voturi democrate din alegerile preliminare, la care ea n-a participat. Nici de a convinge națiunea. Ci, precum Ion Gheorghe Maurer, când, la moartea lui Dej, i-l prefera pe Ceaușescu lui Apostol, de sentimentul că prostul se va dovedi docil, maleabil și obedient.

Se va lăsa Kamala manevrată? Așa speră grupul din spatele ei. Așa că aproape toată lumea mimează cuminte democrația, în numele căreia o împinge în față, în timp ce disprețuiește plenar norodul american, prostimea, o adunătură plebee, căreia Constituția îi cere să i se dea la câte patru ani un drept de vot extrem de supărător pentru subțirea elită extremistă din vârful bucatelor.

Care speră să vadă poporul cât mai rapid redus la o câtime, dispărut, înlocuit. Astfel încât să nu mai îndrăznească nimeni să-i pună la îndoială dreptul de a conduce globul necontrolat, purtându-l spre noi culmi de glorie, de progres anticapitalist, sexual și ecologic, de eutanasie și anestezice mortale și de nețărmurit progres.