Israelul, din nou, la răscruce?

Uite rezoluția, nu e rezoluția. Contează? Nu? Ne îndreptăm spre un nou ”acord de la München 38”? Spre un nou diktat de la Viena?

Ce înseamnă, de fapt, rezoluția 2728, de încetare imediată a focului în Gaza, adoptată luni în Consiliul de Securitate ONU, cu abținerea, deci binecuvântarea SUA, spre bucuria Rusiei, Chinei și Hamas, care au salutat euforic decizia, spre supărarea Israelului, confruntat cu dificultatea înțelegerii depline a celor petrecute?

Nu e clar. Și tocmai asta e problema centrală a rezoluției 2728.

SUA nu i s-au opus prin veto, deși rezoluția cere, cum spune premierul israelian, ”o încetare a focului care nu depinde de eliberarea ostaticilor. Ceea ce e o retragere clară de pe pozițiile ocupate anterior de oficialitățile din Washington și subminează efortul militar, precum și strădaniile de eliberare a ostaticilor, întrucât alimentează speranțele Hamas că presiunile internaționale îi vor permite să obțină armistițiul fără să-i pună în libertate” pe captivi.

Deloc de mirare că Israelul și-a retras negociatorii din Doha, după ce teroriștii islamiști ai Hamas, încurajați realmente de abținerea SUA în Consiliul de Securitate și adoptarea rezoluției neobligatorii, de luni, și-au revocat promisiunile, revenind la pretențiile maximaliste inițiale.

Și autoritatea autonomă palestiniană, condusă de negaționistul Holocaustului, Mahmud Abbas, se simte pe cai mari, de vreme ce SUA au vexat Israelul. După care, oficialitățile americane le-au mai dat extremiștilor un motiv de satisfacție, continuând să-l critice, virulent, pe Beniamin Netanyahu. La Casa Albă s-a sugerat în context, în răspăr cu adevărul, că premierul israelian ar fi la originea conflictului dintre Washington și Ierusalim, alimentat aiurea și inutil de Netanyahu.

În replică la criticile prietenilor statului evreu, America se apără susținând că administrația Biden n-avea de ce să se opună prin veto rezoluției, de vreme ce decizia Consiliului de Securitate nu este obligatorie, iar Israelul poate vâna Hamas în continuare.

Or, potrivit Israelului, rezoluția stimulează Hamas să creadă că va învinge fără să-i elibereze pe ostateci.

Ceea ce e perfect adevărat. Și s-a probat când teroriștii Hamas, stimulați de americani, și-au aruncat la gunoi promisiunile anterioare, privind eliberarea a cel puțin 40 din cei 134 de ostatici isaelieni.

Încât conflictul dintre SUA și Israel se îndreaptă, parcă inexorabil, spre un trist apogeu

L-au precedat eforturi nocturne intense ale Ierusalimului de a convinge America să negocieze ameliorarea textului rezoluției. Aceste eforturi au eșuat. Au urmat alte strădanii, nu mai puțin intense și infructoase, de a îndupleca superputerea să țină seama de interesele apărării micului său aliat și să se opună prin veto rezoluției din forul suprem al ONU, astfel încât încetarea focului și eliberarea de ostateci să fie interconectate, cu primul deziderat dependent, cum e firesc, de cel din urmă.

Nici asta nu s-a vrut la Casa Albă. Chestiunile au fost malaxate într-o clauză unică și neclară a unui text indigest, care contravine cel puțin spiritului, dacă nu și literei dreptului internațional. Nici măcar o condamnare a Hamas n-au ”putut” smulge americanii de la autorii ruso-chinezi ai rezoluției. Poziție americană mai voluntar ”slabă”, în fapt nemărturisit inamicală Israelului, cu greu se poate imagina.

Similitudini istorice și semnificațiile profunde ale litigiului diplomatic cu SUA

Pentru micul stat evreu, cearta diplomatică tot mai ascuțită cu marele frate de peste ocean pare a pregăti, mai devreme sau mai târziu, un moment de cotitură istorică. Unul potențial crucial, ca al Cehiei, în fața trădării de la München, care desprindea din trupul țării eroului Edvard Beneš, pe bază de împăciuitorism occidental față de Hitler, regiunea sudeților.

Sau ca al Slovaciei, după primul diktat de la Viena, când Ungaria înghițea Transcarpatia.

Sau ca al României, când, în baza înțelegerii dictatorilor de la Berlin și Moscova, i s-a impus lui Carol al II-lea cel de-al doilea diktat de la Viena. Când ungurii au furat, cu ajutorul lui Hitler, nordul Transilvaniei, pentru că apoi să se articuleze ultimatumul sovietic, prin care Stalin, idolul lui Putin, îi silea pe români să aleagă între a accepta raptul Basarabiei și Bucovinei, și a pune mâna pe arme. Cehii, slovacii și românii au înghițit în sec și au cedat, practic, fără luptă. Beneș și Carol al II-lea plecau în exil. Iar Hitler, profitând de lașitatea și inepția Londrei și Parisului, învingea.

Ce va face acum Israelul?

În Gaza, războiul a continuat marți la turațiile reduse impuse de SUA. În Rafah, IDF n-a intrat, cum ar trebui. Dar dacă va intra, se vor deteriora și schimba durabil raporturile americano-israeliene? Va îngenunchea statul evreu în fața deciziei americane de a nu permite înfrângerea Hamas la Rafah, ceea ce le-ar da islamiștilor șansa de a afirma, nu fără temei, că au câștigat războiul? Căci acesta ar putea fi, în cele din urmă, deznodământul unui șir de rezoluții, care ar putea, de acum încolo, prelungi sine die armistițiile, dând Hamas victoria la masa verde a trădării.

Ar elibera Hamas ostatecii imediat, așa cum le cerere islamiștilor Consiliul de Securitate în rezoluția de încetare a focului instantanee, adoptată marți ”grație” abținerii SUA? Să fim serioși. Cât timp grupul islamist nu e silit de proximitatea armelor israeliene, nu-i va elibera pe ostatici, literalmente, nici morți, de vreme ce și cadavrele victimelor ei sunt o masă de manevră și o pârghie de șantaj pentru teroriști.

De altfel, în prima reacție la votul din Consiliul de Securitate, Hamas a reliefat că ar fi ”gata să facă un schimb de prizonieri”. Ceea ce e la ani lumină distanță de ”eliberarea de ostateci imediată”, solicitată de Consiliul de Securitate într-o rezoluție care evită, vai, să-i condamne pe teroriști pentru capturarea și deținerea lor.

Iată de ce rezoluția forului suprem al ONU nu ar trebui să facă, în principiu, nici cât o ceapă degerată. Nici cât hârtia pe care e scrisă. Iată pe ce par a se baza cei aburiți de falsa afirmație a SUA, că America nu și-ar fi schimbat, chipurile, poziția.

Pe ce se bazează America. Și trădările lui Biden

Or, ea și-a schimbat-o radical. Mai întâi, pentru că, spre deosebire de proiectul de rezoluție introdus de americani recent și blocat la finele săptămânii trecute de Rusia și China prin veto, actuala rezoluție nu condiționează încetarea focului de eliberarea de ostateci. Apoi, pentru că, inițial, SUA erau de acord că Hamas trebuie desființat.

Or, încetarea focului ”durabilă și sustenabilă”, impusă de SUA indirect, prin abținerea de la vot, împiedică distrugerea Hamas. Ba oferă islamiștilor victoria pe tavă, dacă încetarea focului intră în vigoare și va fi realmente durabilă. Ceea ce reprezintă o trădare a principalului aliat al Americii din Orientul Apropiat. Încă una, după trădarea de către mai-marii americani a altor aliați, de la democrații sirieni la Arabia Saudită și Emirate și de la kurzi, la aliații afgani ai Statelor Unite.

E această trădare de mirare? De fel. Administrația Biden și-a trădat propriul popor, refuzând să asigure paza graniței americano-mexicane.

Care a devenit nu doar poarta de intrare în SUA a unui val imens de imigranți fără documente, ci și a unor cantități industriale de Fentanyl. E vorba de cel mai asasin drog din istorie. Este un stupefiant chinezesc, produs în raiul comunist și exportat în SUA prin Mexic. Acest drog e de până la 100 de ori mai puternic decât morfina și seceră nenumărate vieți tinere, fiind, în cel puțin 37 de state, principala cauză a morții junilor americani cu vârste situate între 18 și 40 de ani. Pentru că mafioții aflați la cârma Mexicului, amestecă adesea fentanyl și în marijuana, iar o cantitate infimă a acestei otrăvi poate ucide.

Iar dacă administrației Biden nu-i pasă de propriul popor, de ce să nu fie indiferentă la interesele aliaților ei? Încât operațiunile militare israeliene antiteroriste din fâșie sunt în pericol, iar statul evreu pare a nu putea interveni la Rafah prin intermediul unei operațiuni militare de amploare, care să oblige Hamas să-i dea din mână pe captivi.

Or, nicio rezoluție și nicio forță din lume nu pot anula un principiu de drept sacrosanct. Dreptul, ca țara din care provin ostatecii să recurgă la nevoie la forță spre a-i elibera, cât timp civilii captivi continuă să se afle în detenția grupului terorist care i-a răpit. Chiar dacă acest grup terorist nu i-ar viola și tortura zilnic. Nu de azi de ieri, ci de 6 luni.

Drepturi naționale sfinte

Nici ONU, nici Everestul și cu atât mai puțin Statele Unite, care au cel puțin 6 cetățeni americani ostatici, încă, la Hamas, în Gaza, nu ar trebui să poată sili Israelul să se abțină de la a încerca să-i elibereze.

Și nici un principiu de drept internațional, fie el umanitar sau nu, nu poate forța statul evreu să renunțe la a vâna Hamas oriunde există teroriștii islamiști, până la impunerea dreptului umanitar al ostatecilor de a fi eliberați și până la aneantizarea acestui grup terorist.

Pentru că acest grup încearcă să lichideze statul evreu și națiunea lui. Nici ONU și nici Biden nu le pot nega și anula dreptul sfânt de a se apăra. Pe scurt, răspunsul Israelului ar trebui să fie ferm. Intrarea militarilor în Rafah (după evacuarea civililor) și asigurarea coridorului Philadelphia, de lângă granița egipteană.

Israelul față cu Dumnezeu. Și cu el însuși

Dar de aici încolo e nevoie de un consens național, israelian, care să ceară continuarea luptei până la înfrângerea inamicului, chiar în condițiile izolării internaționale a statului evreu.

Iată pe ce se bazează administrația de stânga de la Washington, în politicianismul deciziei de a lăsa aliatul principal al Americii, Israelul, pradă, retoric, inamicilor săi și terorismului islamic, în scopul ameliorării șanselor electorale ale actualului președinte, Biden fiind criticat de extrema stângă de peste ocean, pentru că n-a fost, în ultimele 6 luni, destul de pro-terorist. Iar administrația se bazează, pe de o parte, pe frica israelienilor de izolare intrnațională, iar pe de alta, pe caracterul complex și în parte incomprehensibil al formulărilor imprecise ale rezoluțiilor admise de SUA.

Casa Albă mai mizează și pe impopularitatea premierului, care, așa cum s-a întâmplat deja, se vede expus nu doar presiunilor extremei stângi americane, ci și constrângerilor adversarilor și partenerilor săi politici interni, de la Benny Gantz, la Gideon Sa’ar și de la stânga, la ultra-ortodocșii amenințați de recrutări.

Dacă Netanyahu nu și-a pierdut mințile, va trebui, de acum încolo, să calculeze mai serios decât oricând următorii săi pași. Dacă poporul evreu nu se va uni, ca un singur om, în fața inamicilor săi, va fi vai și amar. Poporul evreu va ști, sunt convins, să se unească. Mai greu de spus e cât de lucizi sunt și ce decizii vor lua actorii politici individuali. Se apropie un moment de cumpănă istorică. În joc e însăși supraviețuirea Israelului, cu care administrația americană se joacă iresponsabil. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Israelul va trece cu bine de încercarea actuală. Dar vai de lumea liberă, dacă mai permite o dată un München 38, un diktat de la Viena, un ultimatum stalinist prefațând raptul Basarabiei și Bucovinei.