Nu e clar ce va fi cu ostaticii în următoarele 100 de zile. Din păcate, soarta lor pare pecetluită, de vreme ce taberele angrenate în conflictul din Orientul Apropiat nu pot ceda decât cu prețul propriei existențe. Motiv pentru care nu prea au ce negocia.
Hamas nu s-a rezumat să anunțe că vrea ștergerea de pe hartă a Israelului (punct cheie de program și al patronilor grupării islamiste alcătuind regimul de la Teheran), ci a trecut la 7 octombrie la fapte. Întrucât masacrul comis acum peste trei luni a avut proporții genocidare și a amintit lumii (nu doar evreilor) de Holocaust, statul evreu nu are încotro. Va trebui să meargă până la capăt cu eliminarea de la cârma fâșiei și cu distrugerea grupării Hamas.
Pentru că Israelul n-ar avea decât alternativa de a accepta să-și compromită existența, discreditându-și statul, instituțiile, armata și capacitatea de a-și descuraja inamicii.
La rândul lor, islamiștii din Gaza știu că se află în fața întrebării: a fi sau a nu fi. Vor putea convinge statul evreu să pună capăt războiului? În acest caz ar supraviețui în Gaza ca forță militară și putere politică. În afară de susținerea Turciei islamiste, Qatarului și suflării globale antisemite, teroriștii islamiști n-au decât un singur atu: ostaticii pe care-i țin captivi.
În reacție, Israelul nu e scindat decât în privința eșalonării celor două obiective de război, dar nu asupra țintelor sale fundamentale: distrugerea Hamas și repatrierea ostaticilor.
Unii cer prioritizarea celor din urmă, alții atrag atenția, pe bună dreptate, că recuperarea și aducerea lor acasă va depinde de presiunea exercitată de forțele armate israeliene pe teren, în Gaza, unde e posibil ca șefii teroriști să vrea să-i folosească spre a-și salva pielea.
Iată de ce americanii ar face bine să pună capăt constantelor lor ingerințe verbale în război și solicitărilor lor de trecere israeliană la o ”fază de intensitate scăzută a luptelor”, după cum s-a pronunțat recent, aflându-se în treabă, purtătorul de cuvânt securitar al Casei Albe.
Ar fi bine ca oficialii americani ca John Kirby să nu se mai amestece unde nu le fierbe oala, încurajându-i astfel pe teroriștii islamiști, pe patronii lor iranieni și pe aliații chinezi și ruși ai Teheranului, cărora textele de acest gen le insuflă nesperate forțe și energii.
Concomitent, ar fi extrem de recomandabil ca administrația Biden să-și revizuiască urgent agenda politică externă și să pună capăt giugiulitului de inamici, precum Frăția Musulmană, alintată sub forma Qatarului, sau tolerată sub masca Turciei, stat membru al NATO.
Departe de a respecta valorile democratice ale alianței nord-atlantice, Turcia dictatorului islamist Erdogan a început să se răfuiască până și cu sportivi nevinovați ca fotbalistul Sagiv Yehzkel, concediat și arestat de regimul represiv de la Ankara doar pentru că și-a dedicat un gol ostaticilor capturați de Hamas, la o sută de zile de la răpirea lor.
La rândul lor, mediatorii din Qatar, stăruitor elogiați pentru eliberări de ostatici, n-au motive să-i supună presiunii pe temnicerii nevinovaților răpiți în Israel la 7 octombrie, cât timp SUA îi laudă. Iar SUA îi pupă și îi îmbrățișează pe frații de arme ai Hamas de la Doha, care nu sunt decât slugi mai bogate ale aceleași Frății Musulmane, cu o filială palestiniană numită Hamas.
Israelul n-a vrut războiul cu islamismul. Dimpotrivă. Ierusalimul a cultivat mult timp Hamas, în ideea că ar constitui o contrapondere la extremismul socialist de tip OEP. Nici lumea civilizată nu l-a vrut. Dimpotrivă. Și SUA i-au cultivat pe islamiști, de pildă în Afganistan, sperând, nu fără temei, că-i vor combate pe ocupanții comuniști, sovietici.
Dar războiul cu islamismul li s-a impus și statului evreu și lumii încă libere. Toată lumea ar avea numai de câștigat din înțelegerea rapidă a faptului că trebuie câștigate și războaiele nedorite. Mai ales dacă, precum cel actual, purtat de dușmanii lumii libere și în Ucraina, conflictul ivit e existențial, pune în acut pericol Europa, iar în lumea globalizată islamiștii amenință nu doar Orientul Mijlociu, ci și navigația liberă pe mările și oceanele globului.
Evident, războiul mondial nu este încă inevitabil. Ar fi suficient ca SUA să convingă China comunistă că nu e deloc în interesul ei să lase țări ca Rusia și Iranul, ambele dependente economic, ca și Coreea de Nord, de Beijing, să-și facă de cap militar direct sau prin interpuși.
Dar în acest scop e imperativ ca America să-și schimbe discursul total. Dat fiind că tiranii nu înțeleg decât limbajul forței, ar fi obligatoriu ca administrația Biden și Statele Unite să renunțe urgent la împăciuitorism și echivoc, în favoarea semnalului clar că e gata să lupte manu militari pentru interesele vitale ale lumii libere, în fruntea căreia se află.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.