Flăcările din suburbiile franceze și cauza lor

Nahel, franco-algerianul ucis după ce a refuzat să se supună unui control de circulație va fi înmormântat sâmbătă. În așteptare, Franța se pregătește de alte nopți de violențe, de incendii și răzmeriță în suburbiile din metropolele țării și discută interminabil despre proclamarea stării de urgență, deși nicicând n-a fost mai vitală decretarea ei.

Ce se întâmplă în Hexagon? De ce nu se liniștesc oștirile de tineri incendiatori, inflamați la culme de extremiști musulmani și de retorica stângii, deși polițistul care a greșit omorându-l pe delincvent și-a cerut iertare, a fost arestat, interogat și pus sub acuzare? Deși poliția se dă de ceasul morții să nu-i supere pe junii revoltați? Deși forțele de ordine au pierdut pe alocuri controlul asupra urbilor franceze, asupra unor zone din Franța în care domnește violența?

Da, există o tradiție franceză a ieșirii în stradă, a protestelor și a revoltelor tinerești și studențești. E un obicei la origine frumos și creștinesc, atât de bun și de diferit de tăcerea și de absența protestelor care i-au împuternicit pe Hitler și pe liderii regimurilor totalitare comuniste să-și urmeze calea spre lagărele morții, spre Auschwitz, Gulag, killing fields și spre războiul mondial.

Pe urmele cauzelor și mobilului rebeliunii din suburbii: sursa comunitară

Dar ce se întâmplă în chinuitele orașe ale Franței nu doar că n-are legătură cu tradiția nesupunerii civice, necesare democrației, ci e chiar la antipodul ei. E o manifestare de nihilism islamist, fascist, comunist. E o minciună gigantică, la nivel francez, european și global. O minciună care pretinde că protestul fie și violent al acestor răufăcători isterizați ar fi, chipurile, legitim, pentru că răzvrătiții ar fi victimele discriminării ca inși care pe bună dreptate s-ar simți ca aparținând unei clase inferioare.

Ce facilitează diseminarea irezistibilă a acestei minciuni manipulatorii? Un set întreg de măsuri, inclusiv educative, de limbaje, de narațiuni, care transformă faptele în fantezie și invers, reperele, în opusul lor, valorile în ce nu sunt, justiția în instituție de călcare în picioare a victimelor și de binefacere pentru făptași.

Destui părinți își ațâță copiii să fie revendicativi, să iasă în stradă să le-o arate lor, ”necredincioșilor”. Nu puțini clerici musulmani fac la fel. Cu toții exercită, împreună cu colegii de clasă, o presiune de grup asupra tinerimii manipulate să ia parte la violențe. E ca în epocile totalitare când e vai de capul tău dacă nu strigi lozinca de adulare a dictatorului cu destul entuziasm, mai susținut decât ceilalți și cu o voce destulă de tare.

Izvorul politic al răului

La toate acestea se adaugă, agravant, găunoasa retorică a unei stângi extremiste care, în numele progresismului și urii ei pe capitalism și democrație, susține narativele islamiste, ura religioasă pe grupul etnic majoritar și rasismul anti-alb, ca și cum ai fi colonialist, rasist și nazist să n-o faci. Când de fapt devii rasist și fascist abia susținând politicile identitare ale extremei stângi occidentale. Care întărește tendința spre nelibertate învățată de mulți din prejudecățile orientale venind la pachet cu o serie întreagă de tradiții culturale, patriarhale, religioase.

Nu mai puțin funestă e o justiție franceză care, lașă, îi iartă sistematic pe tinerii delincvenți, în conformitate cu fatala iluzie potrivit căreia toleranța față de intoleranță n-ar fi catastrofală din unghiul dezideratului restabilirii păcii, care, evident, reclamă înainte de orice, adevăr și dreptate.

Dar nu există discriminare rasială în Franța? Ba există. Și e deplorabilă, odioasă și criticabilă în cel mai înalt grad. La fel, sunt problematice prerogativele speciale acordate poliției franceze și recursului la arme de foc. Dar oare cum să facă față poliția provocărilor unor răscoale la nivel național când 40.000 de polițiști nu sunt în stare să restabilească liniștea și ordinea într-o revoltă de proporțiile celei, nu mai puțin oribile, din 2005, fără niște prerogative care să refacă o parte din libertatea de acțiune restrânsă de o justiție parțial incompetentă, parțial vândută extremismului?

Chestiunea cheie

De ce n-a fost ucis la timp atentatorul de la Nisa, care a omorât 86 de oameni, rănind în parte grav alte 400, dacă nu și pentru că n-au existat în zonă polițiști în stare să-l oprească cu un glonț? De ce a reușit un infam extremist de dreapta din Noua Zeelandă să omoare musulmani în masă la o moschee, dar nu și la cealaltă, dacă nu pentru că un credincios islamic de la cea din urmă a ridicat de pe jos o pușcă neîncărcată a atentatorului, speriindu-l pe crapulosul terorist?

Și cum a ajuns Franța să riște să semene în curând cu Jamahiria Arabă Socialistă Libiană, cu Libanul sub Hezbollah, cu Iranul ayatolahilor, cu Afganistanul talibanilor? Nu e islamul religia păcii?

Islamul e o religie. Le promite credincioșilor nu un ipotetic bine climatic și ecologist fără vaci, turism și vânturile lor, ca și fără avioane, când vom emite zero bioxid de carbon, ci o făgăduială plină de sos, de substanță și de miracol: viața de apoi. Viața veșnică, Paradisul. Nemurirea sufletului. Cu această promisiune ar fi putut, poate, concura creștinismul. Dar revoluția franceză a ales laicismul militant și Hexagonul și-a expediat religia strămoșească la coșul de gunoi al istoriei. Iar Vestul a pornit, spre rușinea și paguba sa pe calea revoluției culturale maoiste.

În ce să se integreze prea numeroșii imigranți musulmani? În maoism? Aduși de programul demografic al stângii, care sugerează necesitatea ștergerii diferenței dintre migranți și refugiați, dreptul la azil a ajuns să se interepreteze astfel încât să vină în Europa oricine, oricâți, de oriunde și oricând, fără obligația cuiva de a se adecva valorilor țării de adopție și datoriei de a munci. Căci în Europa se poate trăi bine mersi și fără muncă. Pe bază de ajutoare sociale.

Și dacă oamenii care nu muncesc se plictisesc? N-au sens în viață? De ce să nu dea drumul unei revoluții? De ce să nu dea foc? De ce să nu-și dobândească un părelnic sens din sfidarea somațiilor poliției și din revolte nihiliste gen cea iscată de George Floyd? De ce să nu-l extragă din autovictimizarea pe care islamiștii se simt îndreptățiți să și-o asume, de vreme ce extrema stângă tot bagă în capul tuturor ideea că junii magrebieni din suburbii ar fi nu făptași, ci victimele colonialismului și rasismului, de vreme ce promovează absurdul verdict potrivit căruia ar fi, chipurile, ființe de clasă, de rasă și de categorie inferioară, care au nu doar dreptul, ci datoria de a se ridica și lupta pentru drepturile lor?

La urma urmei nici presa mainstream, nici școlile nu le spun altceva, ci îngroașă, iresponsabil, comentariatul progresist, stimulându-i masiv pe incendiatori, pe violenți, pe radicali și teroriști.

Iar problema, vădit, nu e doar franceză. E europeană și occidentală, politică și morală. Și axiologică, și religioasă.