”Suveranitatea Europei”, dixit Macron, înseamnă domnia axei sino-ruso-iraniene

Există politicieni care, deși fripți în repetate rânduri, insistă, după ce-și comit măgăria, să-și bage capul în nisip și să aștepte să le umfle tigrul mădularele rămase cu coada ațintită drept în sus.

Un astfel de struțo-măgar neinstruibil pare a fi Emmanuel Macron. Președintele Franței a repetat la Haga, în prezența ”bunului său prieten” Rutte, premierul Olandei, veșnicele lui obsesii, moderându-le doar vag. Una din aceste idei fixe e ”suveranitatea Europei” (care, deși n-are armate și e doldora de pacifiști, nu de soldați) ar urma, conform lui Macron, să devină, sub conducerea Parisului, ” a treia superputere” pe lângă americani și chinezi.

Reiterând când ți-e lumea mai dragă astfel de sminteli trufașe, președintele Franței s-a înșelat și s-a izolat. Nu doar în estul Europei, ci și în Germania, unde opoziția i-a calificat politica externă drept un ”dezastru”. Și unde singurul său noroc e că poate conta pe mintea confuză a unui cancelar care nu știe ce vrea.

În China, Macron a greșit pe toată linia. S-a înșelat cu privire la situația în care se află lumea și locul mai degrabă modest rezervat Franței în ea. Nu mai puțin eronat a apreciat el modul în care Europa și statele care mai țin la libertate îi primesc rușinoasa abdicare și cuvântare capitulardă. La Haga, Macron a recidivat, iar ecoul alocuțiunii de întărire a prostiei sale din zilele trecute nu va deveni mai bun doar pentru că președintele Franței a adăugat cererii sale de abandonare a Americii una de ”reducere” (simetrică) a ”dependenței de China”. De parcă democrația americană ar fi totuna cu totalitarismul comunist chinez.

Ce tot zice și ce tot face Macron. Antecendente istorice. Și ecouri franceze și europene

Apelul său la disocierea Bătrânului Continent de America, ”ale cărei crize nu ar fi și europene”. (iar Europa ar face bine să nu se lase atras în ele), după cum ne-a avertizat soțul parcă încă foarte adolescentin al doamnei Brigitte, e nu doar recomandarea divorțului de Statele Unite și, implicit, a scindării alianței NATO, ci și despărțirea de Taiwan, cu aferentul mesaj transmis regimurilor dictatoriale.

Ca atare, e împăciuitorism clasic, perfect abject, de felul celui practicat de predecesorul său, Édouard Daladier, în fața lui Hitler. Daladier, care a comis nemernicia de la München, în 1938, s-a văzut obligat să demisioneze, ca premier, în martie 1940, pentru că-și încălcase promisiunea de a acorda ajutor Finlandei în războiul de iarnă contra imperiului stalinist, sovietic. Ce a urmat se știe.

Nu e clar însă nici până azi, de ce, după război, lacheul lui Hitler și al lui Stalin a rămas nepedepsit, când alții, care au greșit și trădat net mai puțin decât Daladier, s-au confruntat cu ștreangul sau plutonul de execuție. Impunitatea lui încurajează și azi trădări similare ale succesorilor lui.

Că inițiativa poltronă a Franței, adoptată taman în timp ce China intimida masiv Taiwanul cu demonstrații de forță navală și aeriană, încurajează agresivitatea comuniștilor de la Beijing pare să nu-i fi dat prin cap liderului de la Elysee. Știa el ce va declanșa atât peste ocean, unde i s-a pus în vedere Europei să se descurce cu Ucraina singură, dacă adoptă opinia Franței, cât și la principalul său partener german? Care numai încântat nu se arată de pupatul papucului chinez de către Macron.

Nici măcar francezii, care n-au uitat că Macron a decretat acum trei ani ”mortea cerebrală a NATO”, după care s-a lăsat ridiculizat de Putin la ingerminabila masă a dictatorului rus n-au gustat defel ecourile voltei sale diplomatice. Dimpotrivă. În fapt, mai nimeni, în afară de putiniști, nu le apreciază în Europa. Iar în estul continentului (poate cu excepția oficialilor români) cu atât mai puțin.

Alte nerozii și stupizenii ale liderului parizian

Pionieratul chinezesc al francezului e o neghiobie și din punct de vedere economic. Pentru că degeaba își asigură Airbus niște contracte în China, dacă dictatorul de la Beijing se instalează la Taipeh. Căci, după cum justa observa cotidianul britanic The Times, ”economia mondială e integral dependentă de Taiwan în sfera producție de semiconductori“.”

În plus, a-i ceda Chinei Taiwanul e a semnaliza omenirii că imperiul de mijloc își poate permite orice crimă, fără să fie tras la răspundere. Cine să-i mai oprească pe viitor pe tâlharii de drumul mare care pun mâna pe drone, tunuri, tancuri și rachete?

Mai mult, China nu acționează doar de capul ei, ci înhăitată cu scelerata Rusie și cu nu mai puțin criminalul Iran. Macron demonstrează fie că nu vede realitatea acestei alianțe și nu înțelege ticăloasa ei acțiunea în șleahtă, fie, mai probabil, că, laș ori corupt, e dispus să se supună tâlhăriei globale a acestei haite, care, însetată de sânge, a sărit la jugulara lumii libere sub ochii săi binevoitori.

Altfel n-ar fi putut afirma în veci nerozia, potrivit căreia Taiwanul ar fi ”problema altora”. Căci e problema lumii libere și deci și a Europei, cât timp continentul nu ascultă de Macron și nu ajunge cu cizma lui Putin pe grumaz. Eventualitate pe care mizează cu dor în piept agenții extremiști de dreapta și de stânga putiniști, ortodoxiști și ultranaționaliști din România și de aiurea.

Extremiștii români n-au scăpat ocazia să mai slujească o dată Moscovei, inflamând atmosfera cu pretenția menținerii absurdității ritualului unei Biserici care celebrează Crăciunul pe stil nou, dar Paștele simultan cu Patriarhia Moscovei, pe cel vechi, în conformitate cu pretențiile și calendarul Rusiei lui Putin, dar în răspăr cu restul creștinătății ortodoxe, catolice și protestante.

Mai grav însă decât ei, acționează agenții de influență voluntari sau involuntari ai Kremlinului și ai Chinei în zestrați cu putere reală. Între ei se numără, la loc de frunte, Emmanuel Macron. Care deși a fost primit de familia regală olandeză cu onorori militare, numai ca personaj onorabil nu mai e privit în Europa. Care-i vede, îngrozită, greșelile strategice repetate, săvârșite în politica externă și se întreabă: cum de e posibil ca șeful Hexagonului să cadă atât de infernal de jos în fața tiraniilor care-l calcă, fără jenă, în picioare?

Cum e posibil să tot pășească în străchini? Neuitat e avertismentul său din vara trecută, când o ținea langa că ”Rusia nu trebuie umilită”. De ce nu realizează oare că stilul lui abrupt de a aplica în politica externă gaullism, adică antiamericanism idiotic din specia cea mai virulentă, îl decredibilizează nu doar la Washington și Londra, ci și în toate țările central și esteuropene care mai contează?

Gașca lui Macron

Dacă la fel va face în apropiata lui vizită la Beijing și Josep Borrell, vai și amar. Din păcate, nu există în această privință motive de speranță. Lista politicienilor din Vest care au optat, în ciuda virajului spre dictatura pe viață și posibile agresiuni externe a lui Xi, pentru împăciuitoriste vizite la Beijing se lungește, fiind însă compusă exclusiv din activiști progresiști, de stânga sau de extremă stânga.

Pare că Beijingul a preluat partitura Moscovei de magnet al foștilor și actualilor extremiștilor de stânga din lume. Anticameră la Xi au făcut și liderul german Scholz și omologul lui spaniol Sanchez, ca și președintele brazilian Lula da Silva. Dictatorul i-a primit ca pe Macron, sperând să-i fi mituit destul ca să-i fi animat durabil să trădeze interesele lumii libere. Care nu se poate apăra fără americani, pentru că aceiași lideri au neglijat decenii la rând misiunea organizării apărării eficiente a țărilor lor.

Acum, în vârful clicii progresiste, Macron se preface că ar crede în aberația potrivit căreia dictatura totalitară și genocidară a lui Xi s-ar deosebi cu adevărat, esențial, de dictatura totalitară, genocidară a lui Putin. De ce nu, dacă alți progresiști țes concomitent la narațiunea, potrivit căreia emisferei apusene i-ar merge de minune de când nu mai sunt la putere Trump și Bolsonaro, care ar fi fost, chipurile, dimpreună cu Polonia, cu Orban și cu Netanyahu, ”marea problemă” a Vestului?

Or, semnalul celui mai intens pupincurism putinist în politica externă fusese lansat, în primul său mandat, de Obama. În siajul lui, au excelat în lingușeli și servilism față de criminalul dictator al Rusiei pupila sa germană, Angela Merkel, ca și predecesorii de la Elysee ai lui Macron. Cel din urmă nu s-a mulțumit să afișeze la Beijing o Europă dezbinată.

Afirmând că pe europeni nu i-ar interesa Taiwanul (și nu i-ar sări în ajutor în cazul tentativei cotropirii ei) Macron a stimulat, iresponsabil, pofta de cuceriri a Chinei, repetând greșeala comisă de Biden înaintea invaziei ruse în Ucraina.

Adevărul frust

Ceea ce scamatorul Macron încearcă să facă să dispară din discurs e faptul că Taiwanul e un stat democratic, cu valori la care a aderat și Ucraina, pedepsită tocmai din acest motiv de Rusia prin invazie și rapturi teritoriale. Iar faptul că Franța nu e singura țară ineptă și lașă nu e o consolare.

O atitudine sinucigașă a adoptat și Ungaria lui Orban, care îi mănâncă în continuare lui Putin din palmă, spre a procura Budapestei noi livrări de gaz rusesc din țara dictatorului căutat cu mandat de arestare pentru crime de război. Or, cum am mai scris: ”nu e clar de ce Ungaria nu e supusă sancțiunilor, sau unui boicot deși îi face jocul agresorului rus, de parcă n-ar fi fost ea însăși, în 1956, victima unei aventuri militare imperialiste a Moscovei. Și deși UE ar putea interzice tranzacția cu Rusia, chemând la ordine o Ungarie tot mai complice cu regimul totalitar și genocidar al lui Putin”.

E neverosimil ca Bătrânul Continent să nu priceapă faptul, totuși elementar, că în aceste momente grele se joacă la ruleta marilor puteri totalitare soarta tuturor democrațiilor, apărate încă, dar cu tot mai mari greutăți, de ucraineni, ai căror eroi mor pe capete la Bahmut, Mariinka și Avdiivka. Sau că Rusia și China ar fi entități cu adevărat separate, dată fiind ambiția lor comună de a pune America și pe aliații ei în genunchi și a constitui un imperiu totalitar de la Vladivostok la Lisabona.

E implauzibil ca europenii să sufere de imbecilitatea pe care le-o diagnostichează Macron când simulează că n-ar fi la curent cu planurile imperialiste globale ale Rusiei, Chinei și Iranului și ridică, totodată, pretenția ca nemții, italienii, spaniolii, compatrioții lui și alți europeni să-l creadă pe cuvânt și se meargă pe mâna lui, mână ce trișează cu nerușinare maximă.

Iar dacă nu sunt chiar netoți, cum îi desconsideră tot mai impopularul soț al doamnei Brigitte, europenii o să înțeleagă nu doar că alianța dictatorilor vrea să stăpânească lumea (Ucraina și Taiwanul fiind doar obiective de etapă) ci și că e în intresul lor vital să se alăture necondiționat celor ce apără ordinea mondială și dreptul internațional.

Ar face prin urmare bine să se debaraseze de cei care, ca Macron, răspândesc nu doar recomandări absurde, ci și confuzia spre a lucra astfel, mai cu spor, la scindarea Continentului, așa cum a făcut francezul când a dezavuat-o practic, în China, pe șefa Comisiei UE, spre a prezenta la Beijing imaginea unei Europe dezbinate, abulice, incapabile de o minimă coerență, ușor de dus cu preșul.

Ce-i trebuie Europei nu e alintatul monștrilor totalitari în iluzia că a le arunca în gâtlej prăzi nevinovate ca Taiwanul sau Ucraina îi va sătura, ci întărirea mentală, militară și economică a Bătrânului Continent, astfel încât să-și reducă sensibil dependența comercială de China și să ajute trupele ucrainene să învingă, în fine, armata rusă. Deziderat care presupune, între altele, recucerirea Crimeei și, evident, perpetuarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, precum și izolarea demnitarilor, din două una: idioți sau trădători.