Putinism subtil și viclean: pacifism cu lacrimi în ochi

Nu toți se agită brutal ca Șoșoacă et ejusdem farinae, cerând ocuparea de părți de teritoriu ucrainean, ceea ce ar echivala cu o crimă în raport cu dreptul internațional, cu denunțarea alianțelor românești și cu intrarea în război a României de partea lui Hitler redivivus.

Și nu toți scuipă, ca extremiștii de serviciu, simpatizanții AUR și alte specimene de similară abjecție, la televiziunile cleptocrației secu, pe tot ce nu e propagandă putinistă în varianta cea mai sordidă.

Căci nici pentru uzul oamenilor educați, cu pretenții intelectuale, propaganda putinistă n-a fost leneșă defel. În România a inventat la repezeală, după cotropirea Ucrainei, înfierarea clarității morale. Ea pretindea că și în fața crimei ruse în masă, la care s-a asistat la Bucea sau Mariupol, ar fi chipurile ”inadecvat” și ”dictatorial” sau ”totalitar” să se stabilească precis ce nu e bine și ce e, nefiind de altfel prea clar cine e de vină pentru invazia și războiul de agresiune ale Rusiei.

Confabulații pentru intelectualul român slab de înger

Cazul altercației ruso-ucrainene, se clama, ar ”mai trebui studiat” de experți, ar fi ”nevoie de foruri și instrumente speciale, sofisticate, specializate” spre a se determina adevărul (despre răul cadavrelor de ucraineni violați, torturați și asasinați de cotropitorii ruși). Și se mai argumenta că nu s-ar ști dacă e cu adevărat o agresiune, dacă nu cumva Rusia se apăra. N-au lipsit nici alte bazaconii similare, exprimate în limbaj academic, de natură să le ia mințile sufletelor mai slabe și să le încețoșeze moral, intelectual și politic pe veci.

Între timp și mai ales când toate astea n-au mai ținut, s-a încercat, nu fără succes, să se joace cartea suveranismului, al luptei antiglobaliste și anti-woke, dar la un nivel ceva mai înalt decât șoșocismul de duzină.

S-au găsit, drept model, ”idioți utili” din Vest, din specia savanților creștini de dreapta, inteligenți și cultivați, prea speriați de extremismul de stânga american și prea dezinformați în materie de Rusia, de putinism, de teologie, de politici europene sau asiatice, ca să nu cadă ușor pradă agitpropului voluntar sau involuntar rusofil, putinist, antiamerican și anti-apusean de tip Mearsheimer.

În cursă a căzut, între alții, psihologul canadian Jordan Peterson, destul de naiv să creadă în ”creștinismul” filetist al dictatorului cu pretenții mesianice și al patriarhului său kaghebist.

După o vreme, atrocitățile și crimele de război comise de ruși au devenit prea multe și prea notorii ca propaganda pro-rusă să mai aibă efectul scontat asupra unor segmente largi, ce trebuiau convinse, totuși, să militeze împotriva înarmării Ucrainei. La fel de evident a început să fie faptul că moral și legal Moscova a încălcat normele civilizației, eticii și dreptului internațional și nu poate invoca iubirea de apreoape ca scuză pentru faptele ei, Ca atare n-au mai ținut cu eficiența din trecut manevrele și pilulele de agitprop de felul ”luptei pentru creștinism”, ori al falselor dileme etice și echivalențe morale punând un odios semn de egalitate între victime și făptași. Sau astuții de doi lei ca pretenția, că nici ucrainenii n-ar fi, chipurile, ”mai breji” decât agresorii ruși.

Prea scump să ajuți Ucraina?

Funcționează în schimb, în continuare, eronața prezumție că ”nu face” să fie ajutată Ucraina, că ar costa prea mult, că e prea periculos (pentru că ar exista un ”pericol nuclear”) și, mai ales, idee masiv vehiculată în mediile conservatoare de peste ocean de către putiniști, că ar distrage atenția SUA de la China, adevăratul dușman de care America ar trebuie să se ocupe fără ”abateri”.

Ceea ce omit sau ignoră voluntar traficanții americani ai acestor idei extrem de dragi Rusiei putiniste este că au loc, pe moment, două războaie paralele. Ambele se poartă nu doar împotriva Ucrainei, ci, în special, împotriva valorilor occidentale, democratice, la care a aderat țara cotropită de ruși, precum și împotriva SUA, vectorul principal al acestor valori și, totodată, bastionul lumii libere.

Războiul vizbil are loc în Ucraina fără participarea directă a SUA. Cel invizibil, în schimb, vizează, prin Taiwan, aceeași lume liberă și Statele Unite și e purtat de China cu ajutorul Rusiei și Iranului. Care se află toate în război hibrid cu America și cu întregul Occident.
Deznodământul ambelor conflicte, care sunt două laturi ale aceleiași conflagarații antiamericane, depinde, până la urmă, de victoria sau de înfrângerea Ucrainei. Triumful ei ar liniști pe multă vreme nu doar Rusia, ci și ambițiile teritoriale actuale ale Chinei comuniste și ale dictatorului ei, Xi.

Ce-i de făcut, din unghiul Kremlinului și Beijingului, cu occidentalii suficient de inteligenți să înțeleagă toate acestea și să vrea să-și apere libertatea lăsându-i pe ucraineni să-și verse sângele în mod eficient, cu arme și muniții furnizate de Vest?

Simplu. Li se sugerează, pe modelul controversei privind claritatea morală, să se lase chinuiți de false și inutile scrupule etice. S-a reeditat, în Vest, în formă nouă, o combinație dintre ideea că Ucraina ar costa prea mult și moftul monstruoasei idei a neclarității morale, despre care se pretinde că ar fi, chipurile, ”mai morală” decât a numi crima rusă ”crimă” și a cere să fie ajutată victima să se apere și să-l pedepsească pe agresor. A fost reeditată sub o formă deosebit de perversă, de către pacifiști.

Seducătorul pacifist occidental și suava lui sminteală

Cei germani, deosebit de numeroși în Europa, dată fiind alunecarea spre extrema stângă a Bisericii Evanghelice, devenite din instituție a credinței bastion al politicilor progresiste, se văd acuzați, pe drept, că, dacă solicită oprirea livrărilor de arme date Ucrainei, săvârșesc delictul penal de a le refuza victimelor agresiunii ajutorul firesc.

Ca să se apere, l-au trimis la înaintare pe un profesor de filosofie berlinez, pe nume Olaf Müller. La postul de radio național, DLF, omul și-a expus recent părerile, cu atât mai abominabile, cu cât se dau ”pioase”, ”înțelepte” și de ”bun simț”. Când de fapt sunt smintitoare.

Pacifistul de serviciu admite că, de la un moment dat, e ”nebunie să se stăruie pe opțiunea pacifistă” (revendicându-se să nu i se mai dea arme Ucrainei și să i se ceară Kievului, nu Moscovei, să depună armele). Dar, în aplauzele tunătoare ale Moscovei, agentul lor de influență voluntar sau involuntar sugerează, fără argumente valide, că Rusia lui Putin ar fi, pasămite ”departe” de Germania lui Hitler, împotriva căreia ar fi fost ”nebunie” ca aliații să nu-și continue lupta.

Acestea fiind zise, insul mai invocă noțiunile lui Max Weber care, foarte discutabil, împărțea etica într-una a răspunderii și alta a convingerii, alegând-o pe cea dintâi. În numele eticii responsabilității, sofistul neamț pretinde a calcula ”obiectiv” efectul ajutorării militare a Ucrainei, ajungând, peste capul și decizia ucrainenilor, la concluzia aberantă, că urmările ei ar fi mai pernicioase decât capitularea.

Ca să nu se expună reproșului firesc că ia partea criminalului în masă, ”înțeleptul” berlinez o bălmăjește prolix, recurgând la șiretlicul ”nuanțărilor” și al neclarității morale, prin refuzul ”mentalității de tip alb-negru”, care n-ar fi bună și recomandabilă.

Așa o amețea în 2014 și actualul președinte al Germaniei, Steinmeier, spre a-i încuraja pe ucraineni să facă Rusiei care cotropise estul Ucrainei și Crimeea, concesii cât mai mari: ”o altă problemă cu care se confuntă lumea modernă constă în permanenta tentaţie de a împărţi lumea între buni şi răi. Principiul acesta de tip alb-negru este anulat de complexitatea lumii în care trăim”, afirma plin de el și de zel diplomatul german, în timp ce se căciulea în fața Rusiei lui Putin, cu ani de zile înainte să-și ceară, în urma invaziei, iertare.

Acum însă, nu mai ajunge să se admită că ambele părți au greșit. Prea indecentă și scandaloasă a devenit în Germania și în vest relativizarea crimelor ruse. Ca atare, filosoful ”deloc putinist” recunoaște cu lacrimi de crocodil în ochi și cu mâna pe inima sa de piatră, că agresiunea și nefăcutele Moscovei sunt groaznice, oribile, condamnabile, perverse și repugnante și că Ucraina are dreptate și dreptul de a se apăra, dar pretinde, fals, că această apărare s-ar supune ”eticii răspunderii” și n-ar avea ”voie” să implice ”prea multe” victime.

Pe care le calculează, evident, extrem de ”etic” și de ”responsabil”, deci absolut arbitrar. Și contradictoriu. Căci deși i se par victimele ”prea multe”, afirmă că acțiunile militare ale lui Putler n-ar ”avea dimensiunea” celor întreprinse de Hitler. Ca apoi să sugereze, aparent smerit, făcând paradă multă de ”culpa” sa de om nevoit să le ceară ucrainenilor sacrificiul depunerii armelor, dar în fapt plin de trufia inteligenței ”pacifismului” său, chipurile ”pragmatic”, că el, unul, își asumă, îndurerat, urmările nefaste (pentru Ucraina) ale transpunerii sfaturilor sale capitularde.

Nu reiese clar de ce, în ”pacifismul” său favorizând Rusia, filosoful nu-și asumă la fel de ”îndurerat” și ”înlăcrimat” sfaturi de depunere a armelor adresate Moscovei.

Așa se croiește propaganda eficientă. Pe gustul și măsura clientului. Pentru auriști, Șoșoacă. Pentru pacifiști, filosofie pacifistă, prusacă.